Politicianul român e sublim ca servitor al comunității, dar, după cum vă așteptați, lipsește cu desăvârșire. Din când în când, la îndemnul consilierilor de imagine, politicianul român își mai amintește să declare că el e în slujba cetățenilor. Dacă nu-l pufnește râsul când declară asta, atunci sigur stă cu degetele încrucișate la spate.
Desigur, trăim în plin secol XXI, iar relațiile contractuale dintre stăpâni și slujitori sunt mult mai umane, cel puțin la nivel declarativ. Până și bonele filipineze au contracte de muncă perfect valabile și se bucură, până la proba contrarie, de tratamente umane. Specia majordomului cu accent englezesc e pe cale de dispariție cam peste tot în lume. Numai cu politicienii nu reușim, încă, să avem un tip de contract clar, cu o fișă a postului bine definită, cu responsabilități și penalizări. Politicianul e convins, în momentul în care, din patru în patru ani, își încasează votul și-și instalează curul pe un scaun de demnitar, că l-am angajat ca arendaș sau vechil. El pe el însuși așa se vede. A pus mâna pe un contract de patru ani, dar știe că, dacă are bulan, îl poate transforma într-unul pe perioadă nedeterminată. De fapt, ăsta este singurul său scop în timpul unui mandat: să obțină următorul mandat. Activitatea secundară este îmbogățirea rapidă și instaurarea propriului regim în circumscripție.
Așa se face că, deși teoretic politicienii sunt slugile noastre, niște ființe pe care ar trebui să le avem la dispoziție 24 de ore din 24, 7 zile din 7, ne alegem, de fapt, cu niște angajați obraznici, care se cred protejați de Codul Muncii mai abitir decât amărâții care muncesc de le sar capacele pentru salarii de mizerie. Dar este, în mare parte, vina noastră. Nici nu știm ce să le cerem, nu știm când să le cerem și nu știm, de multe ori, nici cui să cerem. Dacă ne enervează parlamentarii, mergem să protestăm în fața Guvernului. Dacă ne enervează miniștrii, mergem să protestăm în fața Curții Constituționale. Și tot așa.
De fapt, însă, ar trebui să fim, zi de zi, în fața cabinetelor din teritoriu ale parlamentarilor, cerându-le socoteală pentru fiecare, dar chiar fiecare prostie pe care o fac, pentru fiecare lipsă de reacție. Noi îi trimitem în Parlament, pe noi – fie că i-am votat sau nu – ne reprezintă, nouă trebuie să ne dea socoteală, nu șefilor de partid. Pentru că tot noi suntem tâmpiții care le plătim salariile, uneori pentru nimic.
Am ajuns, azi, să ne plătim demnitarii destul de bine. Raportat la salariul minim, îi plătim chiar fabulos. Strângem din dinți – asta dacă nu suntem știrbii ăia pe care-i disprețuiește Liiceanu – sau din cur, ca demnitarii noștri să nu se mai poată plânge că s-au apucat de furat pentru că n-aveau altă alternativă ca să-și cumpere costumele de reprezentare. Dacă fură în continuare, o fac din obișnuință și din lăcomie. Dar asta nu e treaba noastră, ci a procurorilor. Problema noastră e că nu-și fac treaba și că nu reprezintă interesele noastre în funcțiile în care noi, cu mânuțele noastre, i-am trimis. Știu foarte bine ce vrem, ce așteptăm de la ei, dar nu-i interesează. Din momentul în care au ajuns în funcție au început să creadă că, oricum, ei știu mai bine de ce avem nevoie. Sunt ca niște chelneri insolenți cărora le ceri friptură și îți aduc morcovi fierți, ca să nu-ți crească colesterolul.
Deși se plâng că au o imagine proastă, pe nedrept, politicienii români nu sunt nici pe departe atât de prost tratați precum ar trebui. Am moștenit, de pe vremea totalitarismului, un respect amestecat cu frică față de autorități, uitând că nu noi suntem la dispoziția lor, ci ei trebuie să fie la dispoziția noastră. Ar trebui, probabil, ca un mandat sau două să uităm de bună creștere, de umanitarism și de milă. Ar trebui să facem din politicieni sclavii noștri. Să-i punem să muncescă în interesul nostru până când chiar vor avea motive să adoarmă în Parlament. Să le luăm privilegiile, să le tăiem vacanțele și să-i punem să tragă până când lucrurile chiar vor merge bine. Să ne caute ei ca să ne întrebe ce mai dorim, nu să-i căutăm noi ca să le spunem, iar și iar, ce au greșit.
Politicienii au dreptul la respect ca absolut oricare alt om. Au dreptul la demnitate, dar trebuie să și-o câștige. Au dreptul la viață privată, dar după ce și-au rezolvat sarcinile pe care și le-au asumat.
Iar noi avem dreptul la o viață mult mai bună decât a lor, pentru că noi suntem stăpânii. Abia când ne vom aminti asta, vom înceta să fim slugile slugilor noastre.