Era marți spre miercuri. Noaptea. Pe străzile din București era liniște. Tocmai plecaseră spre casele lor 25.000 de oameni. Liniște, dar unii aveau chef, totuși, de vorbă.
– Băi, haideți pe la mine, să vorbim și noi una-alta. Vine și Victor.
– Da, venim. Să iau ceva de la popotă?
– Nu, că am eu.
Și s-au strîns. Trei oameni obosiți și cam speriați. Au ocolit ce-au ocolit subiectul, au înjurat, au făcut cîteva glume și, pînă la urmă, au lovit: să-și dea demisia Piedone și șeful lui de partid. Șeful de partid era de față. A zis că Piedone nu poate să-și dea demisia, că e nevinovat. Iar dacă Piedone e nevinovat, nici el nu e vinovat. Trei ore a durat discuția, din ce în ce mai nervoasă. Ba că să-și dea demisia, ba că nu și-o dă, și tot așa. După care șeful de partid al lui Piedone a plecat. Avea ceva interese naționale.
Pînă la urmă, cele trei ore de discuții n-au fost de ajutor. Așa că, la plecare, cînd să închidă ușa, s-a auzit vocea amfitrionului: Victore, ce să facem, scrie și tu ceva, să avem ce arăta oamenilor ălora din Piață…