A fost odată ca niciodată un tînăr pe numele lui Florin Râpă și care, din iluzii grandomane, semna cu pseudonimul Florin Iaru. Înainte să plece în armată, dar după ce intrase la facultate, a visat, trei nopți de-a rîndul, același vis. Și-a zis că e un semn. A încercat, pe rînd, să facă din visul ăsta un volum de versuri, apoi o epopee, apoi – că era moda – un ciclu. Armata nu i-a dat răgaz să-și ducă ambițiosul proiect pînă la capăt. A intrat pe porțile Universității decis să scrie un roman. Cel mai mare și mai tare roman al tuturor timpurilor, fără să știe că, asemenea lui, toți românii chinuiți de talent scriau, pe ascuns, cel mai mare și mai tare roman al tuturor timpurilor. Era pe viață și pe moarte.
Acel tînăr s-a înscris la lectură la cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, un soi de papă al prozei universitare. Timpul trecea, dar junele nu înainta. Dimpotrivă, prins în vîrtejul petrecerilor și chefurilor studențești, neglija scriitura (și gloria). În clipa în care clepsidra s-a răsturnat, adică într-o sîmbătă, studentul nostru se întorcea cam afumat din oraș. Și-a amintit că a doua zi trebuia să urce la Club Litere și să citească. Așa că s-a pus pe scris, simțind: 1) că a nimerit tonul; 2) Că a născut personajele; 3) că e în miezul acțiunii. A adormit, epuizat, pe la 4 dimineața.
N-am să uit niciodată ce penibil m-am simțit citindu-mi producțiunea. Și dezamăgirea fetei pe care o iubeam, auzindu-mi frazele scîlciate.
