Sorin Roșca Stănescu a fost eliberat, recent, din închisoare. Ăsta nu e un lucru rău. Rău este că Sorin Roșca Stănescu nu a făcut închisoare, asemeni lui Dan Diaconescu, pentru toate lucrurile pe care le-a comis sub acoperirea de jurnalist. Căci a comis o mulțime, chiar dacă punem la socoteală doar ultimii 25 de ani, nu întreaga sa carieră de aproape 50 de ani de presă.
“Cred că sunt un model de urmat
pentru mii de tineri ziariști”, spune Sorin Roșca Stănescu într-un recent interviu acordat ziarului Adevărul, iar partea proastă este că e convins că are dreptate. Cică ar fi un model fie doar și pentru faptul că pagina lui de Facebook are 69.000 de like-uri. Sunt vedete porno care au milioane și, totuși, au bunul-simț să nu se bată cu pumnul în piepți. Dar bunul-simț și Sorin Roșca Stănescu schimbă trotuarul atunci când, din întâmplare, se întâlnesc pe stradă.
Cariera post-1989
a lui Sorin Roșca Stănescu începe la România liberă, însă nu durează foarte mult. Informația că SRS a fost turnător la Securitate îl scoate destul de repede din redacția României libere, o redacție care vâna securiști prin gropile de la Berevoiești, sub îndrumarea de teren a lui Petre Mihai Băcanu. Stănescu n-a șomat foarte mult, pentru că în 1992 a apărut Evenimentul zilei, care l-a racolat ca pe un element de nădejde. Pentru ziarul care urma să tabloidizeze presa românească, elemente de biografie precum colaborarea cu Securitatea contau prea puțin. Dar nici la Evz n-a rezistat SRS prea mult, căci a venit o ofertă care-i aducea mai mulți bani și o poziție de șef suprem: cotidianul Ultimul cuvânt, finanțat de Cristian Burci. Aici, Roșca Stănescu ar fi rezistat mai multă vreme, dacă ar fi rezistat ziarul. Era, încă, perioada în care sistemul elaborat de anchete combinate cu șantaj încă nu-i trecuse prin minte “modelului”, așa că Ultimul cuvânt a rezistat destul de puțin, cam cât au rezistat și banii lui Burci.
În 1994, SRS a înființat Ziua,
cu banii lui Dinu Patriciu. Iar Ziua a murdărit definitiv ideea de onestitate în presa românească. Aparent, publicația avea un foarte serios departament de investigații, care publica bombă după bombă. În realitate, Ziua practica cel mai amatoristic tip de jurnalism, bazat pe transformarea zvonului în știre și pe inventarea de martori, surse, dovezi. Rari sunt oamenii care au trecut pe acolo în anii de început și care și-au păstrat mințile și integritatea profesională. Iar când nu era amatorism la mijloc, era intoxicare cu bună știință.
Unul dintre cele mai triste momente
din istoria presei românești este acela în care Ziua l-a acuzat pe Ion Iliescu de colaborare cu KGB. Toată lumea care nu era înscrisă în FSN aștepta cu sufletul la gură dovada, toți sperau că, măcar de data asta, împletirea dintre securiști și ziariști va duce spre un lucru bun. Iar ziarul Ziua a publicat dovada: o adeverință de colaborare cu KGB-ul, bătută la mașina de scris și semnată indescifrabil. Numai că…
Numai că pretinsa dovadă era un fals ordinar, comis cu bună știință de Tana Ardelean, cu aprobarea și încurajarea lui Sorin Roșca Stănescu. Respectiva adeverință, un nonsens în sine – căci nici un serviciu secret nu eliberează adeverințe pentru agenții săi de influență sau agenți pur și simplu, pentru a le servi, eventual, pentru înscrierea copilului la grădiniță –, fusese scrisă după 1990, pe o mașină de scris cu caractere rusești dintr-un minister al Guvernului României. Și cum în arhiva Poliției mai existau specimenele de scris ale tuturor mașinilor de scris din ministerele pre-1989, falsul a fost descoperit destul de repede.
Nu numai că Sorin Roșca Stănescu și Tana Ardelean n-au demonstrat că Ion Iliescu a fost kaghebist, dar i-au și oferit acestuia posibilitatea de a nega eventualele ulterioare dovezi, folosindu-se de precedentul falsului comis de cei doi. Un mare serviciu adus fostului președinte al României, de fapt.
Dar plastografia n-a fost
decât una dintre practicile rușinoase transformate de SRS în instrument de muncă. Ziua avea, cu adevărat, câțiva investigatori foarte buni. Numai că anchetele lor cele mai țepene nu erau publicate în ziar. Eventual, în ziar apărea un teaser, o scurtă campanie de înfricoșare, după care subiectul era abordat direct și i se cerea părerea: dorea sau nu dorea să se continue seria de articole? De cele mai multe ori, subiectul recunoștea că nu e interesat de apariția continuării. Prin urmare, Ziua ajunsese să aibă, acolo unde alții aveau anchete și dezvăluiri, cele mai ciudate pagini de publicitate. Sonde de extracție petrolieră urau sărbători fericite, CFR Marfă le mulțumea călătorilor pentru încredere și tot așa. Între timp, averea lui Sorin Roșca Stănescu se mărea văzând cu ochii: vilă pe malul Snagovului, investiții imobiliare de amploare, asocieri de afaceri cu bogătașii națiunii și tot așa.
Cel mai ciudat este că,
în timp ce acest model de presă prospera sub oblăduirea SRS-ului, și deși toată breasla îi cunoștea apucăturile și obiceiurile, Roșca Stănescu ocupa scaunul de șef al Consiliului de Onoare al Clubului Român de Presă. De aceea, poate, ani de zile, CRP n-a fost frecventabil pentru nici un ziarist de bună credință. Nu poți, pur și simplu, să aderi la o organizație care confundă consiliul de onoare cu adunarea “oamenilor de onoare” din ‘Ndrangheta.
În fine, o dovadă că Sorin Roșca Stănescu minte
așa cum respiră o găsim în exact același interviu din Adevărul în care omul se revendică drept model. Vrând să demonstreze că nu este el singurul rău intenționat din presa ultimelor decenii, SRS povestește cum Ioan T. Morar, fostul nostru coleg, ar fi comis delictul de nedocumentare. Cică acesta ar fi văzut pe mâna lui Roșca Stănescu un ceas Bvlgari, l-ar fi fotografiat și ar fi pretins că și Dumitru Tinu ar fi primit unul identic.
În fapt, adevărul e destul de altul. În primul rând, nu este vorba despre Ioan T. Morar. Este vorba despre Liviu Mihaiu. În al doilea rând, acesta a fost indus în mod intenționat în eroare de trei oameni aflați la aceeași masă: SRS, Mihai Tatulici și Dan Andronic. Toți i-au confirmat că Dumitru Tinu a primit, ca și ei, același model de ceas Bvlgari de la firma Bali, în schimbul bunăvoinței instituțiilor pe care le reprezentau față de preluarea SIDEX de către firma cu pricina. Având trei confimări, Mihaiu a scris. După apariția textului, cei trei l-au sunat să-i spună că a fost o farsă și că nu vor veni la tribunal în cazul unui proces. Proces care a și existat și, în mod normal, a fost pierdut de către Mihaiu, un credul în plus pe lunga listă de oameni fraieriți de SRS.
Desigur, vina nu-i aparține lui Roșca Stănescu în exclusivitate. El a făcut ceea ce face de 25 de ani: a mințit cu seninătate. Cum minte și în interviu, aruncând povestea în spatele unui om fără nici o legătură cu asta.
Una peste alta, deși nu mai sunt mii de tineri ziariști în România, pentru că nu mai există mii de locuri de muncă pentru ei, Sorin Roșca Stănescu n-ar putea fi un model nici pentru sutele sau zecile care încă mai activează în presă. Decât, poate, cu o condiție: dacă acei tineri ziariști vor neapărat să ajungă, destul de repede acum, în închisoare pentru exact faptele comise de SRS, dar care, în cazul lui, s-au prescris.
Super articol !!!
In 1994 eram student in Cluj. Tin minte faptul ca in spatiul cladirii Librariei Universitatii s-a deschis un magazin „Germanos”. La putin timp dupa aceea au inceput sa apara in cotidianul Ziua articole denigratoare la adresa Germanos. Dupa cateva zile au aparut reclame ale firmei Germanos in cotidianul Ziua. In acel momednt a aparut in cotidianul Ziua un articol elogios despre profesionalismul companiei Germanos si contributia ei la bunastarea economica a Clujului.
Din acea zi, eu am incetat sa mai cumpar Ziua.
Partea proasta e ca nu pot sa empatizez cu stantajabilii. Cum, dom’le, SRS mintea ca furi, SRS facea plastografii, iar tu, nevinovatul, victima, acceptai sa il shapguiesti?