Visul american pentru care Jeff Bridges face soundcheck este cam futut, dar asta nu înseamnă că-l înţeleg pe moşul abia trecut de 60 de ani rămas în filmul Crazy Heart. Cu o speranţă de viaţă incertă, o fermă cu hambar şi câteva chitare, nu-ţi mai rămân prea multe lucruri de făcut, decât să fii nostalgic şi să pui în candelă nişte aspecte esenţiale, care ne fac mai oameni decât Steve Jobs, CNN sau aerul condiţionat. Unul dintre aceste lucruri este să cânţi.
Ca şi Hugh Laurie sau chiar Bob Dylan, să cânţi ce ştii tu că înseamnă muzică, de la blues la country sau ceva jazz. Adică visul american de care vă vorbeam, care lor le curge prin vene cum creşteau copacii din Buddha. Că asta poate fi o iluzie este irelevant. Bridges devine astfel poate cea mai bună reclamă la Marlboro. Să nu credeţi că muzica n-ar fi bună, omul ştie bine ce face, chiar dacă albumul* poate părea la fel de modest ca baia lui The Dude.
* Jeff Bridges, Jeff Bridges, Blue Note Records, august 2011.
Gen „din aceeaşi categorie“
1. Hugh Laurie – Let Them Talk. Parcă vocea lui nu dă bine pe muzică blues, dar jos pălăria pentru un actor excelent de comedie, care are şi o pasiune pentru prispele din New Orleans.
2. Vetiver – The Errant Charm. Vă propun şi folk-ul tineresc cântat de cei de la Vetiver, ajunşi deja la cel de-al cincilea album. Doar că ăsta se cântă la piscinele de la motel, nu în porumb.
3. Dolly Parton – Better Day. Că tot a venit vorba de porumb, încercaţi şi acest material, poate cel mai bun lucru întâmplat muzicii country americane, transformată într-un fel KFC plin cu Brazi Piţi.