Cînd Marin preda a publicat Delirul, niște critici sovietici s-au repezit, la ordin, asupra romancierului, că l-a luat în ochi de bine pe Ion Antonescu, și l-au înfierat pentru păcatul capital al revizionismului. La București, agitație mare – l-au atacat rușii pe preda! cine ar fi vrut să le răspundă nu era pe placul partidului. era nevoie de un critic literar serios și principial, care să coopereze cu istorici la fel de principiali, adică dintre cei pe care-i avea partidul în ochi de bine. Sarcina asta de mare răspundere i-a fost încredințată lui Pompiliu Marcea.
Plicticosul critic era devotat sută la sută partidului nu numai din convingere, ci și de frică să nu-și piardă numeroasele privilegii. Se aruncă Marcea în polemică. Unii spun că textul cu care le-a răspuns rușilor, amestecînd suveranitatea națională cu dreptul artiștilor la o viziune originală asupra istoriei, n-a fost decît semnat de el. Oricum, după apariția textului, pe Marcea l-a luat o tristețe care s-a tot adîncit. pe stradă întorcea des capul, să vadă dacă nu-l urmărea KGB-ul și, ca să fie sigur că-l păzește Securitatea, scria des în Săptămîna lui Barbu. Își făcuse singur viața un infern, încît pentru a scăpa de bănuielile și spaimele care-l bîntuiau a sărit în lacul Herăstrău, unde și-a găsit liniștea eternă.
