Guvernarea CDR, în timpul căreia și-a exercitat mandatul de director al SRI Costin Georgescu (director al instituției între mai 1997 și decembrie 2000), a fost zguduită, pe finalul său, de unul dintre cele mai mari scandaluri economice, care a avut drept rezultat ruinarea a aproximativ 320.000 de investitori. Pe 24 mai 2000, Fondul Național de Investiții, înființat și controlat de Sorin Ovidiu Vântu, s-a prăbușit cu zgomot, lăsându-i fără bani pe toți cei care crezuseră că un fond de investiții garantat de către CEC – o bancă de stat – este cu totul și cu totul altceva decât un joc piramidal. Și, teoretic, un fond de investiții nu este un joc piramidal. Doar că practica din cadrul FNI a bătut, atunci, la scor, teoria.
Dar ce legătură este între FNI și SRI?
Păi, nu este doar o legătură, ci sunt mai multe. Încă de la înființarea sa, FNI, direct sau prin intermediul acționarilor săi, a beneficiat de întregul sprijin al securiștilor noi sau vechi. În 1996, acționarul majoritar al FNI, Societatea Generală de Investiții, a obținut de la Bancorex un credit de 3.000.000 de dolari, credit nerambursat vreodată. Bancorex (fosta BRCE, Banca Română de Comerț Exterior), înființată pentru a gestiona comerțul exterior al României controlat de către Securitate, a continuat și după 1990 să acționeze mai puțin ca o bancă, ci mai mult ca o trezorerie a serviciilor. În perioada 1992-1997, câtă vreme a fost condusă de către Răzvan Temeșan, Bancorex era principalul finanțator al proiectelor gândite de către Virgil Măgureanu. Unul dintre cele mai de succes patrulatere economice ale epocii a fost compus din Virgil Măgureanu – Viorel Hrebenciuc – Răzvan Temeșan – familia Păunescu. Virgil Măgureanu era cel care exprima nevoile, Viorel Hrebenciuc era cel care elabora planurile, Răzvan Temeșan era cel care asigura finanțarea, prin credite oferite de Bancorex, iar frații Păunescu (în principal George și Viorel) puneau în practică proiectul, fiind și cei care întorceau banii înapoi, la nevoie. De altfel, principalii finanțatori ai PNR, partidul înființat de Virgil Măgureanu în 1995, au fost, în perioada de început, aceiași frați Păunescu. În timp, din motive de vârstă și pentru a evita problemele cu legea, frații Păunescu și-au transferat parte a afacerilor (hotelurile Intercontinental și Rex, de exemplu) unui alt răsfățat al serviciilor, acum răposatul Dan Adamescu.
Tot prin intermediul Bancorex,
SRI-ul lui Măgureanu și-a fidelizat o mulțime de politicieni și ziariști ai vremii, cărora li s-au acordat credite cu dobândă preferențială. Parte dintre aceste credite n-au mai fost rambursate vreodată, evidența lor pierzându-se în momentul falimentului Bancorex. Dar fidelitățile au rămas, ziariștii cu pricina, dintre care unii acoperă competent aproape orice domeniu și epocă, de la frații Lumière la Federer, evitând să scrie vreodată despre Serviciul Român de Informații.
Revenind la FNI
și la legăturile sale cu serviciile de informații, trebuie să amintim faptul că GELSOR, principala societate a lui Vântu în anii ’90 ai secolului trecut, a avut în aproape toate filialele sale județene șefi racolați fie din defuncta Securitate, fie din SRI, după ce serviciul îi mai folosise câțiva ani după dispariția Securității. Iulian Vlad, fostul șef al Securității în ultimii ani dinainte de 1990, a fost el însuși angajat de Sorin Ovidiu Vântu.
Colapsul FNI a prins pe picior greșit guvernul CDR, care era absolut nepregătit și lipsit de informații. SRI, pe de altă parte, cel care ar fi trebuit să atragă atenția asupra activității FNI, a strălucit în acea perioadă prin absența informărilor care ar fi trebuit să alerteze autoritățile statului, cel puțin în ceea ce privește faptul că o bancă de stat, CEC, girează un joc piramidal de amploare. Numai că SRI-ul era mai degrabă preocupat să-l protejeze pe Sorin Ovidiu Vântu, ascunzând chiar de șeful instituției, naivul Costin Georgescu, informații care ar fi putut leza afacerile acestui Sebastian Ghiță avant la lettre.
În 2001, SOV a dat lovitura,
trecând de la faza protecției oferite de SRI direct la faza conducerii serviciului, prin intermediul directorului acestuia.
Pe 7 februarie 2001, șef al SRI a devenit Alexandru Radu Timofte, iar prim-adjunct al directorului SRI a devenit Ion “Gioni” Popescu.
Radu Timofte a fost, indiscutabil, omul lui Vântu la șefia serviciului care ar fi trebuit, printre altele, să împiedice manipularea economiei românești de către oameni ca Vântu.
Prietenia dintre cei doi a început încă de pe băncile școlii, când SOV și Radu Timofte au fost colegi. Drumurile li s-au despărțit, la un moment dat, când unul a intrat temporar în închisoare, iar celălalt a ajuns ofițer de grăniceri, dar s-au regăsit la București, unde ambii au ajuns după 1990 în căutarea faimei și a averii.
Câtă vreme a fost șef al SRI, Radu Timofte n-a avut nici o problemă în a folosi o mașină pusă la dispoziție de către amicul său Sorin. Iar asta n-a deranjat pe nimeni din comisia de control al activității SRI.
Deși declarația de avere a lui Radu Timofte era destul de subțirică, nedezvăluind cine știe ce averi, într-o bună zi, responsabilul cu trierea corespondenței de la Institutul Național de Istorie a deschis din grabă un plic ajuns din greșeală în cutia poștală a institutului. Plicul era adresat domnului Timofte, care în anul respectiv (puțin înainte de 2000) nu era încă șef al SRI. În plic se afla extrasul după un cont personal al lui Radu Timofte, deschis la o bancă dintr-un paradis fiscal. Rămâne și azi un mister dacă respectivul cont chiar era real și dacă plicul a fost strecurat în cutia poștală greșită de către postaș sau de către cineva care spera că, astfel, informația va ajunge la presă.
Gioni Popescu, adjunctul
cel mai adjunct al șefului SRI, a fost, în întreaga sa carieră, omul de afaceri pus în fruntea informațiilor. El a strălucit pe vremea lui Măgureanu, când era omul de acțiune de pe lângă eminența cenușie Dumitru Cristea (și el adjunct al lui Măgureanu), și și-a desăvârșit opera sub Timofte, când a pus pe baze noi divizia de business a SRI, divizie neoficială, neprinsă în scripte, dar extrem de eficientă și de vastă. Atât de eficientă încât a fost păstrată și extinsă și de urmașii săi.
Cuplul Radu Timofte – Gioni Popescu
și-a încheiat cariera în iulie 2006, ca urmare a fugii din România a lui Omar Hayssam. În același timp cu Timofte a demisionat și Gheorghe Fulga, șeful SIE, fuga lui Hayssam fiind motivul perfect pentru schimbarea garniturilor din serviciile secrete. Remarcat în 2005, în timpul încă nebuloasei răpiri a jurnaliștilor în Irak, Florian Coldea a fost principalul beneficiar al schimbării de regim, începând din acel moment să urce vertiginos pe montagne-russe-ul Puterii. Dar despre asta, în episodul viitor.
Intre Lumiere si Federer se afla un trening cu o chelie incruntata care scarsneste din dinti si detine adevarul, cunoasterea si intelepciunea.
Gata, am bagat bine la cap, SRI e bad guy. Contati de mine de acum.
Cu un singur lucru nu-s lamurit. Desi, chiar si asa, fara dovezi, va cred pe cuvant ca SRI n-a informat guvernul CDR „că o bancă de stat, CEC, girează un joc piramidal”, nu inteleg cum de astia au fost luati prin surprindere, cand CEC era condusa de Camenco Petrovici, taranist de top. Oare n-a fost pus acolo de colegii sai din PNT-CD tocmai sa gireze? Intreb si eu, ca n-am dovezi, dar vad ce fac politicienii de azi…
Ion „Gioni” Popescu nu a fost prim-adjunct. A fost adjunct al directorului pe probleme de logistică.
Subțirel, grosul e la linia a doua!
O afacere mai putin cunoscutā a epocii (începutul anilor 90): În rolul principal, Cāsuneanu: āsta si-a fācut averea aducând cisterne cu dioxinā din Germania, dioxinā pe care o deversa pe valea Trotusului cu inconstienta imbecilului. Întrebarea e cum reusea sā o introducā în tarā?