De cînd s-a terminat Războiul Rece, romanele cu spioni trăiesc din amintiri. Unde sînt vremurile cînd, după ce Graham Greene a publicat Omul nostru din Havana, bătîndu-și joc de MI6, a izbucnit criza rachetelor din Cuba, de-ai fi zis că americanii și rușii i-au luat cartea în serios și, în criză de inspirație, i-au copiat intriga?
Pentru romanul lui cu spioni și contraspioni de uz intern, angajați la MI5, Ian McEwan dă timpul înapoi cu vreo 40 de ani*, în perioada cînd în Marea Britanie erau trimiși la plimbare, discret sau cu scandal, agenții care lucrau și pentru URSS, pentru bani sau din convingere, iar scriitorii jucau, cu sau fără știința lor, roluri de soldați pe frontul luptei ideologice.
Cu inventivitatea lui scăpărătoare, McEwan nu se mulțumește cu o parodie retro în care să ia peste picior rețetarul romanelor de spionaj, operațiune care, de altfel, s-a banalizat, ca și poveștile serioase cu spioni. Tipul care precizează că nu e un scriitor britanic, ci un romancier englez, de dragul diferenței specifice, inventează o agentă secretă care și-a greșit cariera: frumoasă, dar nu strălucitoare, deșteaptă, însă nu ieșită din comun, și independentă mai mult din încăpățînare, decît din vocație.
Dintr-o asemenea combinație de insușiri rezultă mai degrabă o secretară promițătoare, cu ambiții de feministă, decît o Mata Hari sau o Vera Atkins. Asta n-o împiedică pe Serena să-și vadă conștiincios de treabă și să-și închipuie că meseria de agentă i se potrivește, chiar dacă în prima ei misiune e trimisă pe post de femeie de serviciu sub acoperire, să dea cu mătura și cu mopul într-o casă conspirativă. Serena, mare cititoare de romane de tot soiul, are ceva din naivitatea personajelor lui Graham Greene, care se bagă în combinații mai presus de puterile lor, dar spre deosebire de omul care vinde aspiratoare la Havana, pe ea, cînd n-o urmărește ghinionul, o lucrează șefii, care n-au angajat-o pentru ceea ar putea fi ea în slujba Majestății Sale, ci ca să afle ce altceva a mai fost pe vremea cînd era eleva și amanta unui agent din vechea gardă.
Romanul are o mulțime de sertare secrete care abat imprevizibil povestea pe care o spune silitoarea agentă, încît spionajul se amestecă ba cu amorul clandestin, ba cu scene bahice, prin pub-uri frecventate de oamenii muncii mai violenți din Londra, ba cu întîmplări din lumea scriitorilor care bat la porțile consacrării. Toate aceste sertare separate comunică însă unele cu altele, într-un întreg în care toți îi spionează pe toți, iar tu, cititorul, care îți închipui că ești spionul privilegiat al romanului, te trezești victima unei operațiuni de contraspionaj literar, într-o comedie a aparențelor înșelătoare, admirabil pusă la cale de McEwan.
*Ian McEwan, Operațiunea Sweet Tooth, trad. Dan Croitoru, Ed. Polirom, 2014