„Mă bucur că sînt româncă!“, a zis Bianca Perie Ghelber, campioana europeană în proba de aruncare a ciocanului, la PRO Arena, după cîștigarea trofeului. Declarația merită reținută, întrucît, frați iubitori ai sportului daco-roman, noi, pe meleagurile noastre străbune, parcă nu mai știm ce-i aia bucuria. Am ajuns cam ca suferinzii ăia care, după o lungă perioadă de stat la pat, au uitat mersul pe jos.
Mass-media însăși s-a trezit încurcată, lipsită de reflexe. După avalanșa de medalii europene, un pic derutată, s-a văzut pusă în situația de a expune sau comenta și multe lucruri pozitive. Măcar pentru cîteva clipe/zile, sfîrșitul lumii s-a mai oprit în loc. Știrile și previziunile apocaliptice legate de criza economică, război, pandemie, ravagiile meteo, accidente, infracționalitate sau alte nenorociri, da, au trecut în plan secund. Pînă și presa mainstream & mediul virtual au simțit obligația să se bucure. A fost un fenomen neobișnuit, mai ales la noi, unde totul e o catastrofă continuă, din zori pînă-n toiul nopții. Nu-i bai. În curînd, știrile sau comentariile vor reveni la (a)normal. Și iarăși vom afla de peste tot cît de nasoală e situația, mai ales în țara asta de căcat, unde e mai nasol decît oriunde în lumea asta. „Sentimentul românesc al urii de sine“ ne caracterizează.
Ei bine, în sensul ăsta, dar pe dos, declarația Biancăi introduce o binemeritată nuanțare semantică. Ia gîndiți-vă! Una e să spui „Sînt mîndru că sînt român!“. Zău, niciodată n-am priceput, de ce să te mîndrești doar pentru că ești român? N-ai nici un merit personal în acest sens. A fi român e pur și simplu o stare de fapt, o realitate, nu o performanță. Da, poți afirma: „Mă simt confortabil în pielea mea de român!“. În sport, sentimentul mîndriei naționale a fost exploatat ideologic de regimul comunist, care a încercat să confiște succesele marilor noștri campioni din vremea aia. Acum, în zilele astea, merită să ne bucurăm pe bună dreptate, atît. Cînd ești român și faci ceva important, cîștigi medalii europene, omule, merită să te bucuri. Bucuria medaliaților români s-a transferat și asupra noastră, a chibiților, de parcă noi am cîștigat trofeele. Pentru țară și popor, repetăm, e de bine. Ne-am putea învăța să zicem liniștit „Nu mi-e rușine că sînt român!“. Și să mai uităm o țîrică expresiile atît de tocite, omniprezente, precum ar fi „Ca la noi, la nimenea…“, „Numai în România se poate întîmpla…“, „În ce hal am ajuns…“”. Îi folosește cuiva, la ceva? Nu, tată, doar ne zgîndărim rănile colective. La Europene, medaliatele și medaliații noștri de la mai multe discipline ne-au dat o lecție foarte tare: ne-au demonstrat că, prin multă muncă și cu talent, în ciuda sărăciei și a nepăsării autorităților, da, se poate!
Tot mass-media, cea care amplifică spaimele și depresiile colective, se întreabă de ce la noi, la fotbal, au revenit oamenii pe stadioane. Un efect al ieșirii din sihăstrirea pandemică, faptul că biletele rămîn ieftine, pe sărăcia asta – sînt explicații plauzibile, dar nu-i doar atît. Știi de ce? Cu gîndul că-s posibile și oarece rezultate, lumea abia așteaptă să se bucure, domnule! Să ne bucurăm, așadar! Hai România!
