Superliga a demarat în trombă cu o dublă confruntare-șoc: cele două Craiove vs. una dintre Stele și una dintre echipele Dinamo. O bătălie purtată peste veacuri: urmașii leilor neîmblînziți din Bănie vs. rămășițele fostului regim totalitar!!! Dincolo de scoruri, partidele Universitatea Craiova – FCSB și (?) Dinamo – CS Universitatea Craiova au repus pe tapet măcar două teme atît de dragi publicului consumator de soccer: rolul liderului providențial în istoria fotbalului românesc și rolul dezbinării în istoria românilor și a aceluiași fotbal. Am pus și semnul întrebării la Dinamo, întrucît dintr-un anume hățiș, fraților, nu se vede care ar fi mai precis relațiile dintre actualul club Dinamo, clubul lui Badea și clubul Ministerului de Interne…
FCU Craiova – FCSB fu, practic, confruntarea dintre doi titani: Mititelu și Gigi. Sunt niște patroni atît de puternici, încît nici nu mai au nevoie de antrenori. Au devenit și mai înțelepți de cînd s-au întors de la facultate. Iată, se poate spune că o pușcărie prinde bine la casa omului de fotbal… Puțini ar putea contesta faptul că ambii sînt charismatici. Inimoși și chiar generoși, atunci cînd vrea mușchii lor. Oferă mereu subiecte unei prese leneșe care și-a găsit un loc de muncă permanent: ce a mai făcut Gigi, ce a zis Mititelu, găsești mereu o pîine ieftină de mîncat, copiii moșului! Cu mamele lor patriarhale, acești lideri providențiali ne reamintesc de obîrșiile noastre țărănești, într-o țară ce nu și-a consumat pe deplin modernitatea. „Fanii“ știu clar care este „adevărata“ Craiova sau „adevărata“ Steaua. E Craiova lui Mititelu sau Steaua lui Gigi. Așa era și la țară. Nu te întreba cine ești, cu ce te ocupi, ce te preocupă sau ce ai de gînd să faci pe lumea asta. Te întreba: „Al cui ești, neică?“. Tot stăm beliți la luminile Occidentului, dar pattern-ul nostru fotbalistic se aseamănă mai degrabă cu ăla din țările Golfului sau Turcia. Acolo contează mai degrabă ce decide Șeful sau Baștanul. Unu la mînă.
Doi la mînă, ca să n-o mai lungim, ar fi chestia legată de rolul dezbinării. Să fim uniți! U-ni-ta-te! U-ni-ta-te! Oare de cîte ori n-am clamat, frați români, acest nobil ideal? Între timp, mai ziceam, iubitele echipe s-au înmulțit ca organismele primitive – prin diviziune. S-au divizat și galeriile. Au rămas mai mari sau mai mici. Aici, la faza asta, lu’ Gigi i-a cam ieșit șmecheria asta. Lu’ Mititelu nu prea. În fine, asta contează mai puțin… Ce contează e că ne pierdem aiurea timpul. Ațîțați de toate mijloacele media, suporterii înfocați se consumă în interminabile dispute sterile. Că sigla, că palmaresul… Am ajuns să stăm mai mult cu ochii prin tribunale decît pe terenul de joc. Tăticule, la meci nu joacă sigla sau palmaresul.
Tînjim după unitate, din vorbe, și o ținem fiecare doar pe a lui, în fapte. Ne mai poate consola doar faptul că nu sîntem chiar singuri pe lumea asta – vecinii noștri din Balcani, frații noștri Bulgari, au și ei două ȚSKA. Apropo, ce-or zice vecinii despre războiul fratricid din Conference League? „Adevărata“ ȚSKA se luptă oare cu „adevărata“ Steaua? Trecînd peste această dilemă și peste atîtea discuții inutile, oameni buni, mai bine ne-am vedea doar de fotbalul nostru, cel mai frumos sport din lume. Haidi la muncă! Hai că am rîs destul cu voi, hahalerelor! Hai România!
