Cînd eram mai tînăr, m-a frapat un fapt curios. În orașul Rîmnicu Vîlcea exista o echipă de handbal feminin care se numea Chimistul (la genul masculin) și o echipă de fotbal (sport prin excelență masculin, la vremea aceea) care se numea Chimia (la genul feminin). Mi se părea o nepotrivire lingvistică, așa, ca un dezacord încrucișat. Perfect de-a-ndoaselea mi s-ar fi părut ca jucătorii de fotbal să evolueze sub numele Chimista, dar asta ar fi fost chiar culmea. Mă gîndeam că, inițial, echipele erau proteguite de Oltchim sau de vreo altă unitate din industria chimică, dar că nu aparțineau aceluiași club, de unde și încurcătura de genuri.
Cu timpul, tot urmărind rubricile de sport, am constatat că „fetele de la Chimistul” obțin succes după succes, sporindu-și palmaresul „intern și internațional” de la o generație la alta, în timp ce „băieților de la Chimia” le merge tot mai rău, pînă cînd, la un moment dat, nu s-a mai auzit nimic de ei. Apoi am constatat că, în ce privește handbalul, nici nu se mai specifică – pentru că se dă drept subînțeles – că e vorba de cel feminin, indiferent dacă e vorba de Națională sau de echipe de club. În ultimii doi-trei ani, cînd se zice handbal la radiojurnal, se știe că e vorba de handbal feminin și nu încape nici o îndoială asupra acestui fapt.
Apoi, plecînd de la obsesia asta de grămătic maniac, am constatat că, în general, sportul românesc din ultimii ani excelează la disciplinele și probele feminine și se atrofiază tot mai mult la cele masculine. Pe plan internațional, avem în mod constant succese de la fete: gimnastică, tenis de cîmp, de masă, scrimă, deja menționatul handbal, natație, atletism… am mai uitat ceva? Iertare, doamnelor, măcar nu sînt singurul vinovat de neglijență față de succesele voastre. După cum se știe, pasiunile se îndreaptă disproporționat către fotbal. Rugbiștii, la rîndu-le, au avut momentul lor de atenție de curînd. Comparativ cu performanțele tot mai erecte ale colegelor cu bustieră, purtătorii de suspensor se prezintă modest, chiar flasc de-a binelea. Cu toate excepțiile incluse, cu toată grija de a nu generaliza și de a nu îi nedreptăți pe sportivii merituoși, putem spune că, în materie de sport, femeile par să fie, în România, sexul cel tare.
Ce înseamnă asta? Oare această distribuție inegală de forțe pe terenul „de gen” se reflectă în vreun fel în România extrasportivă?
Înțelepții ne tot dăscălesc despre legăturile dintre sport și viață, cam ca între o boabă de rouă și universul pe care îl oglindește. Foarte pe scurt și vulgarizat, Roland Barthes observă că meciurile de wrestling sînt povești mitologice despre bine și rău. Pe urmele lui, colega în ale semioticii de peste Alpi, Umberto Eco, observă că fotbalul are o încărcătură morală și mai puternică, întrucît, spre deosebire de coregraficul și regizatul catch, e la fel de imprevizibil și supus destinului ca viața însăși. Cu metode diferite, antropologii ajungeau la concluzii asemănătoare. Clifford Geertz a stabilit, la capătul unui teren în Bali, că luptele de cocoși, cu scorurile și răsturnările lor de situație, determină în mod de-a dreptul metonimic relațiile sociale. În mai toată presa noastră sportivă, de la Radu Cosașu pînă la Adi Georgescu, s-a acceptat ca firesc și indiscutabil faptul că Naționala de fotbal ne marchează, în mod simbolic și fatal, evoluția ca națiune și ca destin istoric.
Pe de altă parte, socio-psihologii ne atrag atenția asupra relației dintre „război, masculinitate și sport” (Michael Billig). Microbismul, cultura suporterilor, mișcarea sportivă în general s-au dezvoltat de-a lungul deceniilor în circumstanțe cazone, marcat falocratice. În esență, sportul este o sublimare a războiului și o transferare într-un domeniu al fairplay-ului și al moravurilor distinse, de gentilomi, a încrîncenărilor belice. La nivelul înfruntării dintre națiuni, ceva-ceva rămîne din lumea revolută a războiului. Steaguri vînturate, heraldici antagonice, un jargon întreg despre atac, apărare, tactică și flancuri, bașca o ditamai retorica, de la strigăturile galeriilor pînă la metaforele comentatorilor, despre luptă, victorie și capitulare – toate exprimă încărcătura de trăiri războinice pe care sporturile de echipă, cu precădere fotbalul și cu precumpănire evoluția selecționatei naționale, le poartă cu sine, asemeni unor energii telurice care își caută calea de răbufnire.
În România, sentimentul patriotico-belicos din sport s-a accentuat în anii național-comunismului. Atunci eram noi contra tuturor. Blocul estic ne sufoca precum un Goliat pe care îl aveam de înfrînt, în timp ce Occidentul ne ațîța ura de clasă. Pînă azi ne subminează tentația de a vedea în sport o metonimie a luptei istorice a neamului. Mass-media, marketingul și industria de larg consum sînt dominate de ideea că sportul e o cale de a ne face vizibili în lume, de a ne propăși prin campioni exemplari. Faptul că aceștia sînt, tot mai des în ultima vreme, femei ar trebui să basculeze raporturile de forțe din societate, azi predominant machiste.
Poate că s-ar cuveni schimbată cu totul paradigma. Poate că ar merita ascultată actuala ministră a Sportului, multipla campioană Gabi Szabo, care, după mulți ani, îndrăznește să vorbească despre sport popular, chiar de mase, și să prezinte o viziune a sportului ca mijloc de întreținere a sănătății națiunii.
