Cea mai mare afacere particulară clandestină din ultimii ani ai regimului Ceaușescu a scăpat nedezvăluită de Securitate. Toată lumea știa de închirierea de casete video cu filme din Occident și totuși Securitatea nu s-a băgat pe fir. De ce? Fiindcă era afacerea Securității. Despre ea și despre protagoniștii ei au făcut o anchetă Liviu Tofan și Stejărel Olaru, publicată în cartea lor A fost ca-n filme. Ce-au aflat ei doi pornind pe urmele casetelor Securității mi-a povestit Stejărel Olaru.
Cristian Teodorescu: Am citit în manuscris cartea ta și a lui Liviu Tofan, A fost ca-n filme, despre cea mai mare afacere a Securității pe vremea lui Ceaușescu. Pasionantă povestea despre uriașul trafic cu casete video făcut sub oblăduirea Securității. Cum de nu s-au turnat securiștii între ei?
Stejărel Olaru: Fiind o afacere atît de bănoasă și într-un cerc destul de restrîns, ar fi fost o greșeală să o distrugă. Oricum, o eventuală anchetă ar fi putut porni cu ordin de la partid, ceea ce ar fi dus nu doar la dispariția afacerii, ci și la sancțiuni drastice de ordin profesional: eliminarea ofițerilor din Securitate și chiar condamnarea lor la închisoare. Afacerea era cunoscută, însă despre veniturile pe care le genera nu se discuta și nimeni în afara celor care o coordonau și încasau banii nu bănuia cît de bănoasă era.
C.T.: Se pregăteau băieții de vremuri noi sau mai făceau și ei un ban negru pe lîngă salariu?
S.O.: M-am întrebat adesea ce făceau cu banii. Sigur, îi foloseau pentru o viață mai bună în acel context politic, dar ei oricum trăiau mai bine decît majoritatea românilor. Probabil că, după ce își cumpărau ce se putea cumpăra – case, mașini, bijuterii –, economiseau pentru vremuri mai grele. Pe atunci exista în mentalul colectiv această idee, de a economisi, de a strînge bani pentru mai tîrziu, fără să te gîndești exact la ce îți vor folosi în viitor. Zamfir, de exemplu, deși nu a vrut să ne spună dimensiunea averii sale în decembrie 1989, a recunoscut totuși că prefera aurul și bijuteriile. La Revoluție, după propria lui estimare, avea aproximativ un milion de dolari în aur și bijuterii.
C.T.: În timp ce propaganda de partid strîngea șurubul pînă la absurd, Securitatea, care veghea să nu avem relații cu străinii, deschidea clandestin ușa divertismentului occidental. Îi băgase pe băieți la idei fuga lui Pacepa?
S.O.: Pentru că nu putea fi dezvoltată în conspirativitate totală, se crease ideea că traficul cu casete video este un fel de „gură de oxigen“ oferită românilor în mod voit și clandestin de autorități, o supapă prin care se permitea să se strecoare nemulțumirea populației astfel încît să nu răbufnească, la un moment dat, violent. Adică închideau ochii la natura ei ilegală pentru a obține un beneficiu politic și social.
Cred că în a doua jumătate a anilor 1980, în special în anii 1988 și 1989, Securitatea știa că regimul Ceaușescu se va sfîrși în perioada imediat următoare. Cîțiva ofițeri și înalți membri de partid șopteau între ei, în timpul discuțiilor informale, amicale, chiar și numele moștenitorului tronului, și nu mă refer la Nicu Ceaușescu, ci la Ion Iliescu. Ce nu se știa era momentul schimbării și felul în care va avea loc. Despre acest episod vom afla mai multe doar dacă vom avea acces la arhiva UM 0110, unitatea Securității intitulată „Contraspionaj țări socialiste“, care urmărea cetățenii români aflați în legătură cu serviciile de informații din țările lagărului socialist. Evident, mă refer în special la KGB. Ion Iliescu era printre aceste persoane monitorizate de UM 0110 din cauza relațiilor sale cu sovieticii și a anturajului său format din colaboratori activi (cetățeni români) ai KGB. Însă această arhivă este încuiată și în ziua de astăzi, dosarele cele mai importante nu au fost predate CNSAS. Dacă nu greșesc, Ministerul Apărării o are în custodie. În mod abuziv și ilegal, aș spune. Este o importantă filă de istorie încă necunoscută.
C.T.: După 1989, unde vedeai o afacere grasă și păguboasă pentru stat, pe relații externe, tartorul era un fost securist. Întîmplător sau, cum zicea aprobator Mihai Botez, „Trebuie să trăiască și ei din ceva“?
S.O.: Nu a fost nimic întîmplător. Ei au dominat lumea oamenilor de afaceri de la începutul anilor 1990. Aveau bani, aveau relații în afara țării și în interiorul ei (mulți foști colaboratori ai Securității deveniseră oameni politici, membri ai administrației centrale și locale, parlamentari etc.), aveau expertiză, controlaseră marile companii de stat implicate în comerțul exterior pe care acum le-au privatizat în beneficiul lor sau al colaboratorilor lor. Marea corupție în România a început cu foștii ofițeri de Securitate.
C.T.: Adrian Năstase avea o slăbiciune pentru un fost general de Securitate, Ristea Priboi. De unde îi venea?
S.O.: Cînd Liviu Tofan și cu mine l-am intervievat pe Zamfir, personajul principal al cărții noastre, am aflat cu surprindere că Adrian Năstase ar fi cumpărat o casă de-a lui Zamfir în 1982, spunea acesta. Și că l-ar fi cunoscut prin intermediul unui alt ofițer DIE, Ristea Priboi, acesta din urmă introdus în anturajul lui Zamfir de maiorul DIE Ioan Riti. Zamfir nu a intrat în amănunte în privința relației sale cu Năstase sau Priboi, dar se vede clar păienjenișul. Acești oameni se cunoșteau de mult, erau prieteni, tovarăși de arme, era normal ca în anii 1990 să colaboreze odată ajunși în poziții înalte.
C.T.: Traian Băsescu se înconjurase de foști securiști la Cotroceni, plus cei pe care-i numise în funcții generos „renumerate“ de la buget. Vechi obligații de turnător șantajabil sau altceva?
S.O.: Traian Băsescu nu a avut criterii de moralitate atunci cînd și-a ales colaboratorii. Adică a avut în echipa sa și oameni onești, care au crezut în el, dar și persoane oneroase, corupte, cu legături directe sau indirecte în lumea serviciilor secrete de dinainte de 1989, dar și după. A pus mare preț pe cei care aveau un istoric legat de această lume pentru că el însuși a fost colaborator al Securității și înțelegea cu ușurință valoarea informațiilor. Pe de altă parte, trebuie să fi fost și un fel de camaraderie.
Am avut o singură discuție cu Traian Băsescu pe această temă pe vremea cînd era primar. Atunci mi-a povestit cîteva dintre aventurile lui în calitate de comandant de navă și relația cu Securitatea, informații pe care nu le-am făcut publice niciodată. Însă l-am rugat să le povestească el, măcar unele dintre ele. M-a refuzat, spunîndu-mi că „românii încă nu sînt pregătiți pentru a afla astfel de adevăruri“. Sigur, era o justificare care ascundea, de fapt, temerea sa, anume faptul că s-ar putea descoperi la un moment dat cît de implicat a fost în munca Securității.
C.T.: Fiii și nepoții lor, școliți ori ba în Occident, își găsesc de lucru ca înalți funcționari. După principiul că părinții lor au fost stăpînii părinților noștri, iar fiii lor sînt stăpînii noștri?
S.O.: După principiul că factorul decizional de putere trebuie controlat pentru a se obține, într-un mod facil, avantaje personale sau de grup. În politică și afaceri, nu contează atît de mult cine are bani, contează cine poate să-ți deschidă ușile care trebuie.
2.841 de vizualizări
