Zilele trecute, antrenorii de gimnastică de la CSȘ 2 București au organizat un antrenament deschis. În sala aflată la doi pași de Gara Obor am ajuns fără să știu ce urma să văd, nu primisem prea multe indicii. Bănuiam că voi asista la o zbenguială de final de an, cu rostogoliri înainte și înapoi, stînd în mîini, roata, cîteva sărituri, chestii potrivite unor copii energici, trimiși de părinți să se domolească la sport. Complet greșit.
Gimnastica artistică e foarte grea. Pare aproape inuman ce reușesc să facă sportivii care practică această disciplină. Corpurile lor parcă funcționează după alte principii. Dacă la sol mișcările lor mai au ceva legătură cu lumea normală, îmblînzirea aparatelor e ceva la limita imposibilului. De fapt, cred că e îmbinarea perfectă între artă și sport. Iar cînd vezi toate aceste execuții venite de la niște copii, ți se face rușine că ultima oară te-ai plîns de greutatea sacoșelor de la supermarket.
Unsprezece fetițe, cea mai mare de 10 ani, cea mai mică de 5, alergau de zor, echipate în costume de gimnastică la fel, de parcă tocmai li se dăduse liber la joacă după luni de carantină. Chiuiau și rîdeau, iar în sală se auzeau sunetele din spatele blocului copilăriei mele. După ce au terminat joaca, s-au aliniat și au pornit încălzirea. Nu a fost nevoie de indicațiile antrenorilor. În timpul ăla, ei au pregătit aparatele. Au urmat două ore în care fetițele au arătat ceea ce nu credeam că există: gimnastică cu zîmbetul pe buze. La preconcepția conform căreia în spatele oricărui procedeu de gimnastică executat aproape perfect se află rîuri de lacrimi, suferință, amenințări și pedepse fizice au contribuit mărturiile marilor sportive din generațiile mai vechi și imaginile recente, din presă, cu antrenori abuzatori. Am urmărit reacțiile părinților de pe margine, cît timp fetele se roteau la aparate, am tras cu urechea la ce vorbeau. Am fost atent la interacțiunea antrenorilor Ioan Coroiu și Laura Guță cu cele mici. Nici o o urmă de încruntare, nici o o urmă de presiune. Doar disciplină, indicații scurte, presărate din cînd în cînd cu cîte un sfat sau o glumiță. Într-o astfel de atmosferă, chiar dacă a fost un antrenament demonstrativ, am început să am emoții la fiecare execuție și să mă bucur de cîte ori le ieșea o acrobație sau o aterizare. Nu că m-aș pricepe prea tare, dar m-am luat după aplauzele și aprecierile celor din jur.
La finalul programului, fetițele dădeau semne că nu și-au consumat nici un sfert din energie. Bonus, le-au oferit celor prezenți un dans cu o coregrafie specială pentru Moș Crăciun. Care a și apărut, le-a dat cadouri și s-a fotografiat cu ele. Iar după ce a verificat fiecare ce a primit, părinții s-au descălțat și au fost invitați să evolueze sau să-și rupă gîtul la aparate după bunul plac. Pe margine s-au adus pizza, sucuri, ceaiuri, dulciuri. Atunci am aflat, stînd de vorbă cu tatăl uneia dintre ele, că fetițele fac în fiecare zi cîte patru ore de antrenament, de luni pînă vineri. Am mai aflat că cea mai mare pedeapsă pentru ele ar fi să nu poată participa la vreunul. Și că nu plătesc nici o taxă lunară, cum se practică de ani buni la mai toate cluburile sportive școlare din țară. Dimpotrivă, se caută în permanență sponsorizări și contribuții private prin care fetele să fie ajutate să crească frumos. Ca să înțelegeți mai bine cît de „forțate“ sînt aceste copile, gîndiți-vă că în vacanța de vară, cînd cei mai mulți colegi de vîrstă se relaxează, ele au vrut să petreacă mai mult timp la sală. Au cerut să stea acolo nouă ore pe zi, să se joace, să se antreneze. Iar părinții au făcut cu schimbul, să le aducă mîncare la prînz. Inocența și bucuria sinceră nu pot fi induse și predate, ci doar lăsate să se manifeste. Cei mici se duc instinctual, de unii singuri, acolo unde se simt importanți și în siguranță. E de ajuns ca adulții din jurul lor să-i susțină și să îi motiveze, nu să-i copleșească cu privilegii și alinturi. Două frînghii lungi, care atîrnau de tavanul înalt al sălii, la capătul cărora se afla cîte un clopoțel, m-au ajutat să înțeleg cum funcționează motivarea pentru copiii competitivi în sport. Azi nu mai e una care să nu reușească să se cațăre pînă sus, să audă clinchetul la atingerea lor. Nu cu mult timp în urmă, doar cîteva puteau face asta.
Dacă vă întrebați cum ajung copiii la gimnastică, la vîrste atît de mici, ne-a explicat cazul CSȘ 2 unul dintre antrenori: „Din parcul de peste drum de sală, parcul Titus Ozon. Am fost acolo cu colega Laura și am împărțit fluturași. Am văzut copii pe stradă și am vorbit cu părinții lor. Mai apoi, fetele deja aflate la grupa nouă au transmis mai departe cum este la sală și au tot venit. Se pare că am creat poftă de joacă și am adus liniște părinților care pot să își facă cumpărăturile în voie“. O dovadă că lucrurile serioase pot fi spuse și cu umor, care nu lipsește în timpul antrenamentelor și contribuie mult la relaxarea tuturor celor din jur.
Am plecat din sală cu o părere complet schimbată despre gimnastică. Este, în primul rînd, meritul antrenorilor. Știu sigur că încă mai sînt ca ei în România, deși tot mai puțini. Dar acești oameni trebuie promovați, încurajați și ajutați mai mult. Poate că din mîinile și munca lor vor ieși campioni mondiali sau olimpici. Sau poate nu. Dar cu siguranță vor ajunge niște tineri educați, responsabili, cu disciplina muncii și cu mari șanse de a face ceva bun în viață.
M.T.
