Mie mi-e simpatic Radu Mazăre, dar mi-e și milă de el. De ce? Păi, toate deghizările astea, cînd în ofițer nazist, cînd în nu știu ce nabab, cînd în Ștefan cel Mare y compris Sfînt, cînd în primar al Constanței, toate, dar absolut toate trădează o profundă lipsă de identitate. Poate să se deghizeze, pe rînd, în Goethe, în Gingis-Han, în Simona Halep (făcîndu-și o operație pă invers decît și-a făcut marea noastră tenismană, adică să-și mărească sînii), poate să imagineze ce vrea mușchii lui; un singur lucru nu poate să-l facă: să fie Radu Mazăre. Ba nu, să nu greșesc: mai e o persoană a cărui identitate nu poate s-o ia: Traian Băsescu. Are Șăfu’ o identitate ceva de speriat, nici dracu’ n-ar vrea să fie în pielea lui.
Apropo de identitatea puternică a președintelui: m-a invitat ieri, pe la șapte seara, în mica Debara Ovală pe care o are în spatele Biroului Pătrat, la un păhăruț de whisky plat, și mi-a spus: „Știi, dragă Nutzi, ce cuvînt am urît eu de cum l-am auzit, acu’ vreo cîțiva ani?“. „Nu știu, domnule președinte, de unde să știu?“ – am răspuns eu. „Socializare, dragă Nutzi“ – zis el. „Cînd aud de el, m-apucă toți dracii! Auzi tu, să socializez! Păi, cu cine plm să socializez? Cînd eram pe vapor, puteam eu să socializez cu matelotul Dorel, din sala motoarelor, care în afară de pocher și de-a umbla în bordeluri prin porturi, era pe deasupra și surd? Cînd am ajuns ministrul Transporturilor, puteam eu, cuman după ultimele cercetări ale lui Neagu Djuvara, să socializez cu Petre Roman, os de ardelean din partea mamei lui? Iar mai tîrziu, ca președinte, ce să socializez cu Pleșu, eu care, în afară de gluma cu «’Utu-te-n Morgen!», nu știu o boabă germană? Tu nu vezi că pînă la un punct – punctul G, hă, hă, hă, să nu te superi! – nu socializez decît cu tine? Și tare mi-e frică ca după ce-mi închei mandatul să nu socializez la anul decît cu frate-miu.“
(va urma)