Știrile false despre știri false

Problema știrilor fake se prezintă în felul următor: niște oameni crescuți în ghetou, la marginea societății, fără nici o șansă de a se angaja, ocoliți de toată lumea și discriminați la cel mai mic contact cu civilizația, fură un portofel, ca să aibă ce mânca. Da, normal, e nasol că fură. Furtul e condamnabil și nu trebuie tolerat niciodată. Dar lozinca asta e adevărată și inutilă în același timp. O campanie împotriva furturilor care se bazează exclusiv pe sancționarea faptelor e păguboasă și nu duce la nimic. Mult mai relevant e să vezi ce se află în spatele lor.

La fel e și cruciada recentă împotriva știrilor false.

În primul rând, e ciudat că lupta asta pentru adevăr îi preocupă în special pe oamenii care s-au scăldat până acum în afirmații tendențioase și conspiraționisme de doi bani. Cel mai activ și vizibil detractor de la noi al știrilor false, Moise Guran, e pentru teoria conspirației ceea ce Alecsandri a însemnat pentru balada populară. Neobosit culegător, a dat o formă cultă unor povești care circulau prin popor, potrivindu-le abil după urechea lui populistă.

Apoi e păgubos și ușor absurd să lupți împotriva știrilor false spunând despre ele că-s false. Oricum, faptele care le contrazic sunt mult mai convingătoare decât orice etichetă pe care le-o pui. Important e să înțelegi în ce constă magnetismul știrilor false și ce se poate face ca să-l anulezi. Altfel, e ca și cum i-ai explica unui prizonier emaciat de foame că ceafa de porc cu cartofi prăjiți duce la creșterea colesterolului. Tu ai dreptate, dar pentru el e irelevant.

Toată nebunia știrilor false funcționează cam așa: problema nu e niciodată că ești tu manipulat. Problema e că cineva îi manipulează pe ceilalți.

Într-o dictatură, ce-i nasol e că nu ți se spune adevărul.

În genul de societate în care trăim și în care semnalăm pericolul manipulării, știi care-i adevărul, nu asta e problema, toată lumea îl știe. Ce te supără e că adevărul nu ajunge și la ceilalți.

Manipularea și invazia de știri false par să fie o problemă pur statistică. Tu nu le crezi și nici oamenii din jurul tău nu le cred. Dar există undeva, departe, în zone exotice ale societății, niște creaturi ciudate care iau de bune toate elucubrațiile de pe expunere.com. Ce e deranjant e că cineva reușește să-i manipuleze pe oamenii ăștia, a căror opinie va cântări greu la alegeri.

Sunt multe chestii în neregulă cu acest scenariu. În primul rând, surprinde siguranța cu care unii ca Moise Guran și adepții lui cred că ei înșiși nu sunt victime ale știrilor false. Că informațiile pe care le propagă sunt demonstrate geometric. A crede că fenomenul știrilor false e circumscris unei zone marginale a societății, relevantă doar numeric, e genul ăla de chestie pe care-o întâlnești mai degrabă la vârstele tranzitorii. Un adolescent, de exemplu, ar putea să aibă concepția asta naivă. Îi mai trebuie puțină experiență de viață ca să-și dea seama că limitările pe care le vede la ceilalți i se aplică și lui. E suficient să urmărești disputa din ultima lună despre OUG 13 ca să vezi cât de ușor cad ambele tabere în capcana sferturilor de adevăr pe care le adoptăm doar pentru că ne avantajează retoric. Oameni aparent serioși, cu școală și job-uri în corporații, se plângeau că de-acum încolo corupția e legală și că politicienii pot fura 200.000 de lei fără să pățească nimic. E genul de informație falsă cu care autorii de aplicații anti-fake news chiar n-au de gând să se răfuiască.

Apoi, apare întrebarea ce-i face pe oameni vulnerabili la știrile false.

Un Moise Guran ar spune că lipsa de educație. E, însă, un răspuns, în cel mai bun caz, insuficient și, în cel mai rău caz, greșit. De lipsă de educație nu-i poți acuza și pe hipsterii de pe Facebook care, timp de o zi-două au rostogolit o știre (complet falsă) despre cum Dragnea vrea iar să împingă în Parlament legea antidefăimare. Te poți păcăli indiferent de nivelul de educație. E suficient să fii angrenat într-o polemică în care nici o informație favorabilă argumentului tău nu-i de lepădat. Dacă informația aia e și adevărată, cu atât mai bine. Cert e că falsitatea ei n-o să te facă să nu le-o mai fluturi pe la nas adversarilor ideologici.

Există o explicație simplă pentru care credem știrile false. Ca specie, n-am evoluat ca să recunoaștem și să căutăm dezinteresat adevărul. Mult mai important pentru supraviețuire a fost să legăm relații strânse cu restul grupului. Partea socială a unei dezbateri e mai importantă decât realitatea din spatele argumentelor. Dacă tolerăm informații aproximative doar pentru că ne avantajează retoric în dezbateri ideologice fără rost, asta e cauza.

Problema nu e, însă, a știrilor false ca gen literar.

Au fost cu noi dintotdeauna și vor rămâne, doar că în forme mai inofensive și mai puțin stridente. Problema de la care a pornit toată dezbaterea ține de un anumit subgen al știrilor false. E vorba de știri pe care le cred cu precădere adversarii ideologici ai globalizării și susținătorii electorali ai populismului. În mod tendențios, despre asta vorbim, de fapt, când vorbim despre știri false, nu despre orice ajustare abuzivă factual a propriilor argumente.

Soluțiile care s-au propus au fost multe, dar ignoră două chestii de bază:

1) Nu poți să faci nimic pentru problema asta particulară dacă nu accepți că știrile false sunt peste tot și că toți le credem, atâta timp cât vin în întâmpinarea unor suspiciuni sau predispoziții mai vechi. E semnificativ că problema e vizibilă doar într-o anumită parte a societății.

2) Dacă niște oameni acceptă atât de ușor conspiraționisme dubioase și caută continuu țapi ispășitori, e clar că societatea asta nu funcționează prea bine pentru ei. E și mai productiv, și mai uman să îndreptăm neajunsul ăsta decât să ne limităm la a preciza frenetic că nu, nu e adevărat, Iohannis n-a vândut niciodată copii în Canada.