Populația României stă lungită la podea de mai multă vreme, dar arbitrii de la INS au început s-o numere abia în 2011. Recensămîntul a venit prea tîrziu, gongul se auzise deja. Cu arcadele aproape închise, tumefiat natural, dar zîmbind și ascunzînd la spate un robinet tras pe degete, învingătorul e în picioare. Nici măcar lovitura de stat nu l-a nimerit. Băsescu s-a văitat, dar toată lumea știe că ficatul l-a durut mereu din alte motive.
Sîntem mai puțini adulți cu drept de vot decît și-ar fi dorit cvorumul din iulie 2012. Cînd ne-au socotit, matematicienii de la Curtea Constituțională au adunat, pesemne, și vizitele judecătorului Aspazia la Securitate, și anii petrecuți de președintele Zegrean în aula făbricuțelor din Bistrița, și datele la care au fost puși în funcție de Băsescu cei cu probleme la dosar. Suma finală au aruncat-o în cîrca Poliției, așa cum arunci numărul morților de pe șosele, sau așa cum arunci pe fereastră doi ani și jumătate din planurile unui popor.
Referendumul a fost furat, iar ăsta e un fapt cunoscut încă din timpul flagrantului. Populația stabilă din Evidența Populației a fost umflată, la fel cum a fost umflată populația instabilă din evidențele MAE. La lumina zilei, instituțiile-slugă ale președintelui au falsificat istoria și tot ele au ținut de șase. Ca să aibă destui români la calculul cvorumului, regimul Băsescu ar fi trebuit să lase în viață mai mulți.
Dar aici nu e un accident, ci un mod de operare. Băsescu s-a născut, ca Pitagora, din numere. A fost conceput în marja de eroare, purtat în burtă de numărătoarea paralelă, moșit de rotunjirea prin adaos și alăptat de structuri. Mereu a ieșit la mustață, mereu s-a bîțîit pe muchie, s-a încovrigat pe zecimale și, împins de mîna invizibilă a serviciilor, a reușit să rămînă agățat.
În 2004, în turul doi, cu Năstase conducînd detașat, exit poll-urile au încremenit, ca surprinse de Vezuviu, în poziția 50-50. O noapte plină de șușoteli s-a coborît peste o populație stabilă îngrozită de Năstase, dar prea leneșă ca să iasă cum trebuie la vot. Băsescu a ieșit cîștigător în cele trei ore de tensiune, în care nu era timp să se numere nici măcar sacii necesari furtului. Atunci s-a petrecut schimbarea la față a structurilor, de care am devenit conștienți cinci ani mai tîrziu, cînd pe fața generalilor avansați la excepțional era imprimat vizibil curul președintelui.
În 2009, tot în turul doi, Geoană se distanțase așa de clar, încît poza SRI-ului din ușa piscinei lui Vântu. Cu negativele în mapă, Băsescu a ajuns iar în universul infinitezimal. S-a văzut și atunci că, oricare ar fi epsilon mai mare ca zero, există mereu un prost, P, care să creadă că diferența dintre Băsescu și adversar se numără corect. La fel ca analiza matematică, structurile au lucrat cu ofertantul infinit mic, pritocit cînd în ambasade, cînd în consulate, cînd, pur și simplu, pe calculator.
Pe măsură ce timpul trece, apar probele, dar apare și uitarea. Crima devine anecdotă, iar indignarea ajunge hăhăit. Ne îndepărtăm de cadavrul unui eveniment important cu aerul înfrînt pe care îl au complicii. E limpede că ne-a mai furat o dată. Ei și? Vorba răposatului Radu Vasile: în România mai e destul de furat.