Rudele şi partenerii de masă nu ţi-i alegi. Ţi-i dă Dumnezeu, anturajul, orele tîrzii. Dar, mai ales, îi aduce un prieten. Timpul petrecut la crîşmă, atunci cînd nu eşti într-un sat din Moldova, ar trebui să te binedispună şi să nu se termine cu un apel la 112. Şi totuşi, peste tot în lumea asta sînt indivizi stresanţi, păduchi spirituali care se aşază la mese şi nu fac altceva decît să povestească despre ei, despre problemele lor, despre vieţile lor şi despre ce fac ei zi de zi, minut de minut. Dacă buricul pămîntului ar avea el însuşi un buric, ei bine, ăştia ar locui acolo, între scame.
1) Ăla care are mereu o povestire mai tare ca a ta. Să zicem că tocmai ţi-ai rupt o mînă cu două zile în urmă, la un meci de fotbal. Nici nu apuci bine să zici cum ai auzit osul trosnind, că imediat sare ăsta: Aaa, asta nu e nimic. Eu, odată, mi-am rupt amîndouă mîinile şi coloana! Gata, din acest moment nu mai poate fi oprit.
Tu ai vizitat Anglia? El a vizitat emisfera nordică. Tu ai făcut scarlatină? El a făcut oreion dublu, plus nişte băşici pe cur. Tu ai fost în comă? El a murit.
Ideea e că nimeni de la masă nu are o experienţă de viaţă pe care ăsta să nu o aibă, dar ridicată la putere şi, cel puţin după mintea lui, mult mai haioasă. Soljeniţîn şi Elisabeta Rizea, dacă s-ar aşeza pentru un pahar cu voi la masă, în zece minute s-ar simţi ruşinaţi cu viaţa mediocră, anostă şi plictisitoare pe care au avut-o.
2) Ăla care duce mereu discuţia spre al doilea război mondial. Sînt unii care nu pot depăşi mental o perioadă a vieţii. În dicţionar, termenul folosit este cel de „hippiot“, dar în viaţa reală întîlneşti şi variaţiuni. E dementul care are slăbiciunea burselor, a pieţelor de capital, care vorbeşte despre economia mondială ca despre propriul buzunar şi care pronunţă RASDAQ pînă în momentul în care cineva întreabă ce e aia. Cei mai stresanţi sînt însă cei care se simt specialişti în al doilea război mondial. Cam toţi aceştia – se simte în ton, în sclipirea din ochiul întunecat – sînt mai impresionaţi de nevasta lui Goebbels decît de Anna Frank sau treptele de la Mauthausen.
3) E apoi dementul în stare să povestească o noapte despre cît de ieftin a fost concediul lui. De fapt, el se duce în concediu doar ca să viziteze nişte hoteluri şi să-şi facă poze alături de nişte note de plată ieftine. Se numeşte turism tarifar. Dacă intri cu ei în vorbă, rişti să fii răpus rapid, pentru că, deşi au umblat prin toată lumea, sînt foarte odihniţi. Să zicem că vrei să spui şi tu ceva din vacanţa ta în Franţa. Tipul vine imediat cu o întrebare de genul:
– Dar ai fost în Chile?
– N-am fost, zici tu.
– Aaaa, trebuie să vezi Chile! – şi cu asta te-a aruncat în şanţ.