Serviciul generalului Marcel Opriș e țeava prin care curge spovedania instituțională. Toate secretele de partid și de stat își fac veacul pe această conductă proiectată, parcă, să adune confidențele administrației centrale, naționale și generale. Populația își varsă și ea micile taine în instalația STS, dar numai cu ocazia alegerilor sau atunci cînd ia contact cu instituțiile statului. Serviciul de Telecomunicații Speciale e, așadar, un fel de Vatican al trasului cu urechea, unde toată informația generatoare de putere e recoltată cu aparatura necesară.
Ca să ajungă în această poziție duhovnicească, STS a lucrat îndelung. Ani la rînd s-a infiltrat prin legislație, s-a gudurat pe lîngă președinți, a păcălit premieri, a speculat neclarități, a profitat de neatenții instituționale, a comis abuzuri și a desfășurat operațiuni cu profit electoral direcționat, astfel încît să obțină protecția, importanța și acoperirea necesară. STS e un organism autonom, cu obiective și nevoi proprii, dar face parte dintr-un sistem heliocentric aflat sub atracția și lumina noii Securități.
Nu întîmplător discuția despre mutarea STS la MI sau schimbarea lui Marcel Opriș au stîrnit o furtună de reacții din partea structurilor: STS e un produs ajuns la maturitate, de la care se așteaptă ceea ce în lumea afacerilor se cheamă return of investment.
Oferim azi un exemplu. În 2006, Guvernul Tăriceanu a semnat cu UE un memorandum privind participarea României la programul comunitar de asigurarea a interoperabilității serviciilor paneuropene de eGuvernare pentru administrațiile publice, mediul de afaceri și cetățeni (IDABC). Ideea era să putem comunica instituțional mai bine, mai sigur, mai rapid și mai modern, atît în exterior, cît și în interior. Asta presupunea instalarea unor platforme operaționale de comunicații la standardele celei mai mărețe tehnologii pe care să-și asume răspunderea și competența organele guvernamentale. Asupra programului s-a abătut o întreagă hîrțogărie legislativă, o ploaie birocratică cu clăbuci pe care o deținem la virgulă, dar pe care n-o publicăm aici. Cînd s-au risipit norii, programul ieșise din responsabilitatea Ministerului Comunicațiilor, ca să intre în posesia STS. Prin hotărîri CSAȚ în cascadă, competențele STS au fost extinse asupra soluțiilor tehnice presupuse de program și, încet-încet, în documentele care raportau noi și noi implementări, prezența Guvernului abia dacă mai pîlpîia, în timp ce STS lua terenul în stăpînire. E cazul infrastructurii sTESTA, o rețea proiectată să susțină "o platformă de comunicații protejată și fiabilă, destinată schimbului de date între administrațiile publice la nivel european." Într-o notă din 2007 adresată premierului Tăriceanu, Iuliu Winkler, ministrul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, cere păstrarea platformei sTESTA la MCTI, susținînd că trecerea ei la STS ar atrage consecințe negative din partea UE. Winkler vorbește despre impactul negativ pe care l-ar putea avea interpunerea unei entități militare (STS) în colaborarea cu instituții guvernamentale și civile din UE. Imediat, ca să nu mai existe dubii, CSAȚ dă o hotărîre prin care "STS este autoritatea responsabilă de managementul operațional și de securitate în cadrul componentei naționale a sistemului sTESTA".
Operațiunea "Urechile ciulite" mai înregistra o victorie, iar generalul Opriș avea din ce în ce mai multe argumente tehnice și personale pentru a-l ajuta pe ambasadorul Baconschi să bată recordul la numărul de voturi pe secundă în teribila farsă electorală din decembrie 2009.
