E perfect caraghioasă vehemenţa cu care Carmen Şerban neagă în continuare relaţia de ordin sexual cu o femeie (tînără şi, indiferent de standarde, infinit mai agreabilă decît Leo de la Strehaia). Această rătăcire lesbiană − reală sau închipuită − ar fi fost singura activitate interesantă şi curajoasă din întreaga carieră (dar ce zic carieră? viaţă!) a unei maneliste la fel de plină de neprevăzut ca biblioteca lui Florin Salam. Dar Carmen Şerban, pe care n-a ajutat-o niciodată nici subiectul, nici fizicul, e genul acela de femeie simplă, cu frică de Dumnezeu. Convinsă că dacă ţi-ai trîntit pe tavanul din sufragerie o inimioară din rigips, cu leduri, ai făcut un gest frumos şi sentimental, notabil şi heterosexual, cum îi stă bine unei mari vedete a genului.
Paradoxal, atitudinea manelistico-ortodoxă a doamnei Şerban are o miză mult mai culturală decît pare citind doar tabloidele. Ea se înscrie perfect într-o seculară tradiţie e negării şi a unei sexualităţi problematice asumate aproape exclusiv în dulap (excepţie făcînd exhibiţionistul literar Ion Negoiţescu, expaţii de talia scenografului Siegfried Wolfinger şi eroii discreţi ai comunităţii, victimele penale ale articolului 200). În 2011 a apărut în format electronic, disponibil la o căutare corespunzătoare pe Google, eseul Homoistorii. Ieşirea din invizibilitate, îngrijit de activistul pentru drepturile homosexualilor Florin Buhuceanu, vicepreşedintele Accept. Cartea îşi propune să livreze un portret sincer şi elaborat al minorităţilor sexuale în perioada interbelică şi sub comunism. Documentarea s-a dovedit extrem de anevoioasă, dar rezonabil de productivă în ceea ce priveşte comunitatea gay.
Să recunoaştem, documentele şi mărturiile despre femeile care s-au îndeletnicit cu femei au fost ca şi inexistente. Doamna E.D. (care în 1998 avea 90 de ani) a avut amabilitatea să precizeze, sub protecţia anonimatului: „O iubeam pe Adela, cu care am trăit în casa asta prăfuită acum, pînă cînd s-a prăpădit, da’ nu mă consideram lesbiană. Ar fi fost ceva patologic. Eu doar o iubeam pe Adela şi o adoram pe Greta Garbo, ce să fie greşit şi urît în asta?“. Nimic, din punctul de vedere al doamnei Garbo, despre care dansatoarea americană Louise Brooks, un spirit liber şi experimental, mărturisea că e pe undeva masculină, dar „încîntătoare şi tandră“.
Cînd ieşi din universul confortabil al iniţialelor, lucrurile se complică brusc, frizînd bîrfa, imprecizia şi echivocul. Despre Mariana Sâmbeteanu, femeia care a locuit nouă luni cu Mihaela Runceanu, enciclopedia tabloidă a reţinut doar că ea este personajul misterios care a descoperit-o moartă pe solistă, insinuînd, la modul cel mai speculativ, că nu se poate să nu aibă ea un amestec ocult în tragicul eveniment. Istoria apocrifă a înregistrat varianta b): între domnişoarele Runceanu şi Sâmbeteanu exista o strînsă legătură pe care unii exegeţi ar numi-o delicat „bisexuală“. Iar poeţii minoritari şi fanii Gretei Garbo − o răscolitoare poveste de dragoste cu un final potrivnic, dintre cele mai nefericite.
Sappho Oneşti
continuarea în numărul viitor