Distinsul domn Radu Albala era printre puținii, dacă nu chiar singurul redactor din Casa Scînteii care purta papion și mînecuțe negre peste haină. Vara, dl Albala își asorta mînecuțele cu niște cămăși albe de poplin sau cu unele de un galben pai. Purta niște bretele late, niciodată curea. Papionul lui îmi amintea de o poză tîrzie a lui Arghezi.
Cînd l-am cunoscut lucra la Editura Litera. Era prieten cu Radu Cosașu. Mari iubitori ai Bucureștiului, cei doi făceau lungi șuete pe coridoarele uriașei clădiri. Radu Albala fusese avocat și rămăsese scriitor.
În 1948, noua putere îl epurase din barou. Latinist desăvîrșit, dl Albala și-a găsit de lucru, grație acestei limbi moarte, la Biblioteca Academiei, fondul de manuscrise, unde se ducea des și după ce și-a găsit altă slujbă.
A publicat atît de multe traduceri, mai ales din franceză, încît le uitase numărul. Făcea parte din clubul select al iubitorilor de Mateiu Caragiale. Îi plăceau petrecerile cuviincioase, unde purta papioane înguste și discuții despre literatură cu prieteni aleși pe sprînceană. Scotea rar cîte un volum de povestiri scrise într-un stil ce amintea de autorul Crailor de Curtea Veche. Din cînd în cînd, Radu Albala se întreba, de față cu prietenii mateini, dacă nu cumva Sub pecetea tainei, nuvela neterminată a lui Mateiu, avea o continuare rătăcită printre hîrtiile rămase de la scriitor. Ipoteza asta îi dădea fiori. După un timp, se aude în lumea literară din București că dl Albala dăduse de urma manuscrisului lipsă.
Membrii clubului nu mai puteau de fericire. Ce intuiție pe Radu! Și cum se legaseră lucrurile! Că dacă nu l-ar fi dat „ăștia” afară din barou, ar mai fi ajuns el la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei? Vezi bine că nu! Iar dacă Radu n-ar fi făcut parte din clubul lor, ar fi făcut cercetări după manuscrisul lui Mateiu? Aici părerile difereau. Scepticii pățiți înclinau spre nu. Optimiștii destinului erau convinși că da, fiindcă – ziceau transportați – îi era scris lui Albala să descopere acest manuscris, și dacă ar fi rămas avocat, pe alte nebănuite căi.
Dar ce importanță mai aveau niște biete ipoteze, în fața Sfîntului Graal? Dl Albala se învăluia în fumul pipei sale în timpul acestor discuții. Părea să-și savureze victoria, cu privirea ațintită undeva departe. Pînă cînd unul dintre mateini îl întreabă sfios dacă nu le-ar putea arăta și lor sacrul manuscris. Nu putea, îi răspunde dl Albala, cu o fermă politețe. Totuși, insistă celălalt, trebuia făcută o comunicare științifică la Academie sau la Muzeul Literaturii. Nu va fi nici o comunicare, i-o retează trist dl Albala. Și le spune confraților că, într-un moment de inspirație, scrisese continuarea nuvelei, ca și cum Mateiu însuși i-ar fi dictat-o. A urmat, se spune, o învălmășeală de vorbe, multe nereproductibile, ale acestor suflete sfîșiate. Dl Albala a dat apoi o dezmințire și a publicat nuvela, care, ce-i drept, părea scrisă cap-coadă de Mateiu însuși.