Cîțiva foști deținuți politici povesteau că, în pușcărie, Vasile Voiculescu nu-și pierduse optimismul, ca alții, mai prăpăstioși. Cînd erau scoși la plimbare, în curtea închisorii, doctorul Voiculescu făcea mișcări de gimnastică și le spunea gardienilor care-i păzeau: „Noi nu murim! Noi nu murim!!”.
Pentru vorbele astea, Vasile Voiculescu încasa un supliment de bătaie din partea securiștilor care voiau să-i transforme pe deținuții lor în cîrpe. Cu unii au izbutit, folosindu-le fie spaima de bătaie, fie foamea de care sufereau. I-au transformat în turnători sau în devotați, de frică, ai noului regim. Cei care rezistau erau legionarii fanatici, țăranii care o țineau pe-a lor, că nu vor să li se ia pămîntul, caii și vacile, intelectuali ca Mircea Vulcănescu, dar și popi greco-catolici și ortodocși.
Vasile Voiculescu era bătut de securiști în dublă calitate. De intelectual și de poet. Iar cei care care-l chinuiau îl torturau de două ori mai mult decît pe cei care cădeau la înțelegere cu ei, încît erau în stare să recunoască și ceea ce nu făcuseră.
Cînd a ieșit din închisoare, bătrînul doctor-poet era bolnav, dar nu-și pierduse optimismul. Se ducea în Cișmigiu, unde ticluia ultimele sonete ale lui Shakespeare, în traducerea imaginară a lui Vasile Voiculescu. A mai scris și proză, dar n-a apucat să-și mai vadă vreun volum publicat. A murit înainte de a se convinge că avea dreptate cînd le spunea gardienilor că n-are de gînd să moară. Doar că supraviețuirea asta le era rezervată poeților.