Nicușor nu are un proiect de țară. Ne-a spus asta el singur, cu gura lui, în mai multe rînduri. A tot încercat să-și confecționeze unul ba din stabilitate, ba din aderarea la OCDE, ba din coaliția pro-europeană, ba din coaliția pro-occidentală. A plătit firme de lobby, l-a întrebat pe Matei Păun, le-a cerut ambasadorilor să vină cu ceva, i-a rugat pe oamenii de afaceri să-i dea o idee, dar degeaba. Nu s-a legat nimic. Proiect de țară, ioc.
Așa că i-a făcut Băsescu rost de unul: unirea cu Republica Moldova. Deocamdată lucrarea e în faza de studiu de fezabilitate. Nicușor încă testează ideea, după ce a rumegat-o, în stilul lui lent, aproape un an. Dar sînt semne că lucrarea avansează. Scopul ei e să umple cu ceva golul politic și ideologic imens care a apărut în jurul lui Nicușor. Un președinte fără putere politică și fără instituții la dispoziție are nevoie să călărească o iluzie, oricare ar fi ea, cîtă vreme stîrnește emoție.
Unirea cu Moldova e, desigur, imposibilă în următorii 20-30 de ani, dar are avantajul că poate fi povestită cu înflorituri și, la o adică, poate fermeca electoratul suveranist. Nicușor ar avea mare nevoie de acest electorat, fiindcă de electoratul lui s-a ales praful de cînd s-a întovărășit pe față cu PSD.
Sînt surse din apropierea Cotroceniului care susțin această ipoteză. Dar nu numai ele. Să observăm că există și fapte care joacă în favoarea ei. Prima ar fi apropierea lui Băsescu, prin intermediul PMP și al declarațiilor sale, de Nicușor, încă din campania prezidențială. Apoi, avem lunga legătură a lui Petrov cu problemele moldovenești, culminînd cu declarația lui de la ședința Consiliului Executiv Național al PMP (2024): „Acesta este adevăratul proiect de ţară – reunificarea ţării“.
Să adăugăm intensitatea neobișnuită a vizitelor lui Nicușor în Republica Moldova: trei în primele cîteva luni de mandat. Vă amintiți cu toții că, în timp ce formarea guvernului de coaliție „pro-europeană“ bătea pasul pe loc, iar parametrii economiei se degradau de la o zi la alta, Nicușor o tăia în Republica Moldova, lăsînd baltă o lucrare politică pe care el însuși ținea să o încheie. Vizitele în Moldova au luat și forma unor neobișnuite și bruște drumeții de vacanță, cînd Festivalul lupilor părea mai urgent decît măsurile economice și fiscale din programul de guvernare.
Există apoi factorul Tomac, omul lui Băsescu, numit de Nicușor consilier prezidențial și desemnat premier, înainte să fie desemnat Veștea. Tomac e ucrainean la origini, dar moldovean și român la cetățenie, după ștergerea urmelor din pașaport. Un premier moldovean, prezentat ca unionist, sfătuit de Băsescu și plantat de Nicușor, ar fi putut produce iluzia unei politici reale în favoarea unificării. Situație în care Nicușor ar fi putut ridica miza politică a mandatului său deja prăbușit, proiectînd o țară cu teritoriu mărit, cu populație crescută, cu o „forță economică și umană“ superioare. N-a fost să fie Tomac, dar rămîne ideea.
Căci unirea cu Moldova e un proiect de magnitudine superioară, care lasă în umbră stabilitatea, OECD și celelalte scheme retorice. Un proiect care ar face din Nicușor un voievod întemeietor, un făuritor de istorie. Un proiect irealizabil, dar impunător, pe care-l poți întinde, fără probleme, pe două mandate.
Adică exact ce își dorește un președinte inutil și incapabil, cu recente accente de autoritarism și încălcare a Constituției, gata să se sacrifice zece ani la Cotroceni.