România arată ca o țară bolnavă. Sondaje de opinie comandate și finanțate de unii și de alții arată că AUR de pildă mai are puțin și ajunge la scorurile electorale cosmice ale lui Ion Iliescu din anii ‘90. Degeaba încearcă pesediștii, useriștii și peneleii să se prindă de unde vine această panemie suveranistă nimicitore pentru că ei caută un diagnostic politic clasic, iar patologia este una atipică. Să fie clar pentru toată lumea, suveranismul românesc – așa cum apare el la formațiuni politice declarate suveraniste – are patru direcții de dezvoltare care, chiar dacă ce se intersectează punctual, au ținte ideologice distincte: religia, naționalismul, pacea și corupția. Mecanismul îndoctrinării suveraniștilor autohtoni se bazează pe distorsiune cognitivă și fanatizare, astfel încât religia de pildă devine mai puțin credință și mai mult ortodoxie cu tricolor și cap de lup dacic.
Acest gen de apropiere de Dumnezeu devine dependent de patriotism obscurantist, de superstiții suveraniste și de bigotism naționalist, așa că nu căutați neapărat logica în modelul comportamental al românilor veniți la proteste AUR cu icoane și cruci. Gestul lor, bazat eminamente pe emoție, este facil de ghidat de profitori politici care își consideră bazinul electoral un spital de boli infecțioase ticsit cu cu pacienți pe care îi tratează exclusiv prin efect placebo. Credința înseamnă spiritualitate, emoție, iar paradoxul face ca românii cei mai expuși la manipulare politică prin aparentul cuvânt al Domnului să fie chiar cei care înțeleg cel mai puțin creștinismul. Reducerea credinței la a cere silabisit în acatiste ferirea de boală pentru ai tăi și râie pe sufletul dușmanilor, îndesând o hârtie de 10 lei în cutia milei, în condițiile în care nu doar că nu ai citit Biblia în viața ta, dar nu ai atins-o niciodată, transformă biserica într-un fond de investiții ceresc cu acțiuni în sănătate și în justiție divină. De la asta și până la a crede că dai jos guvernul în numele Domnului și te izbăvește de păcate partidul, este doar un pas.
Naționalismul este cu atât mai ușor de radicalizat politic cu cât pacientul are mai multe motive de a fi supărat pe viață. Un faliment financiar, sentimental sau un dezastru de integrare socială sunt cărbuni pentru o locomotivă care trage după ea vagoane de frustrări a căror unică rezolvare este evadarea simbolică. Iar suveranismul oferă această evadare. Sindromul este larg răspândit în microbism, acolo unde oameni care nu reprezintă un succes în viață așa cum l-au visat din adolescență, oameni care își urăsc statulul lor social inferior pe care îl consideră nedrept, devin zei pe stadionul de fotbal atunci când echipa lor înscrie un gol. Nefericit și înfiorător de anonim cel care s-a clasat toată viața pe ultimele locuri, devine campion odată cu echipa lui care se află la sfârșitul sezonului competițional pe primul loc. Transferul psihologic de performanță expus mai sus stă la baza exersării naționalismului urlat până la limita unui atac cerebral atâta timp cât ai știința prin care să-i aduni pe nefericiți în jurul tău pentru a le oferi vehiculul care îi face împărați: naționalismul absolut.
Apartenența celui slab la un grup puternic, îl face pe cel slab puternic. Îl putem numi efectul NATO și funcționează perfect în transferul măreției unui popor galactic atotputernic către sufletul unui individ minuscul și fragil. Dacă îi livrezi naționalistului autohton ideea că poporul român stă la baza tuturor limbilor vorbite pe Pământ, că din rădăcinile sale dacice se trag toate semințiile euro-asiatice și că noi suntem ceva mai presus de specia umană, pentru că ne tragem din uriași anteriori apariței vieții pe Terra, atunci el devine ființă aleasă să stăpânească Universul. Naționalismul radical este ca morfina administrată pacientului cu dureri, iar asta dă dependență. În termeni politici morfina nu se administrează periodic cu seringa în venă, ci cu vorbe și sloganuri înghesuite dibaci în creierul pacienților pe care îi plimbi cu autobuzele la aer curat pe la tot fel de praznice naționale și proteste.
Pacea este cel mai prețios moment pe care Homo sapiens îl poate trăi. Frica de război, de distrugere și de moarte este probabil și cel mai puternic sentiment pe care scoarța cerebrală îl poate integra în reacții neurovegetative. La început marea masă de suveraniști nu au urât organic Ucraina și nu au dorit înfrângerea ei pentru că îi iubeau pe ruși, ci din cauza fricii de a fi conectați direct, fizic, la ororile frontului acestui război. Frica de război are capacitatea de face conversia urii față de națiunea victimă, dacă nu în iubire față de atacator, măcar în respect față de acesta. Totul pleacă de la faptul că atacatorul este mai puternic decât victima și orice ajutor dat acesteia poate atrage represalii din partea agresorului. Astfel frica de război este amplificată prin ideea că cel care ține partea victimei poate deveni victimă la rândul său, caz în care pacientul prezintă semne ale instalării sindromului Stockholm prin rezonanță, astfel încât fiind conștient că există riscul să devină victimă colaterală, românul pacifist ajunge să-și iubească posibilul călău ca măsură preventivă. Încă nu este clar, cel puțin pentru unii, de ce palierul politic al suveranismului românesc exploatează această labilitate a pacienților săi, evident este însă că nevoia de pace este asociată inevitabil cu nevoia de dreptate socială.
Nu poți să te bucuri de pace atâta timp cât țara e furată de clasa politică aflată la putere prin alternare în formă continuată de 36 de ani, încă de când Adamul și Eva democrației noastre mușcau din mărul otrăvit al feseneului. Ei, bine, genialitatea maeștrilor suveranismului dâmbovițean stă în faptul că au reușit să-i suie pe suveraniști pe umerii globaliștilor care asta zic de pe vremea guvernului Năstase, că țara e prădată, că avem corupție fără corupți. Simpatizanții și membrii mișcării anti-sistem care cutremură astăzi sondajele de opinie au devenit pacienții unui spital suveranist pentru că au fost îmbolnăviți, ca noi toți dealtfel, de enterovirusul rotativei care guvernează România. Un enterovirus care înoată în ciorbă reîncălzită, încropită din zeama proteică a social-democrației de caviar, la care se adaugă o lingură de concentrate liberale cu aromă și gust de cazarmă, ceva boia udemeristă, iar după ce a dat în fiert s-a mai adăugat și un praf de legume progresiste al userismului cu nostalgii ceaușiste.
Românii nu au ajuns să vomite când aud de politică, guverne și instituții ale statului pentru că pesedeul sau peneleul nu au știut să exploateze narativul religios, naționalist și pacifist așa cum fac suveraniștii. Ar fi o greșeală să credem asta, am fi pe o pistă falsă, pentru că totul se datorează punerii în funcțiune a faimoasei rotative guvernamentale inițiată de Iohannis în colaborarea cu PNL, PSD și UDMR în ideea că asta poate duce la stabilitate politică în vremuri tulburi. Iar rotativa însemnă tehnic asumarea unei alternața la putere fără o opoziție reală. A fost un loc gol lăsat în Parlament, pe care AUR și alte partide suveraniste l-au ocupat fără probleme.
Numai că rotativa a creat iluzia sistemului etern al îmbogățirii unei clase politice inepte care a crezut că pot sifona fără probleme miliarde de euro de la buget, furajând cu măriri salariale, bonusuri și tot felul de sporuri o fauna bugetară constituită într-o oaste care să le apere interesele. Iată-ne ajunși în pragul falimentului national. Dacă suveraniștii și-au transformat adepții în pacienți, guvernanții care se cred eterni au transformat România într-un pacient care acum se află la UPU, la reanimare. Cum tratamentele de tip placebo suveraniste înlătură doar temporar efectele, dar nu elimină cauza, și cum coaliția guvernamentală crede că resuscitarea cardiacă a pacientului poate reuși mărind amperajul, chiar și cu riscul unei electrocutări fatale, pronosticul este unul rezervat. Mai rămâne doar să ne rugăm pentru sănătate, singura decizie rațională în astfel de condiții în care nu mai putem spera decât în ajutorul divin.