Filosofie și suferință! Asta era deviza de la un moment dat a răposatului Mircea Sântimbreanu, ca șef al Editurii Albatros. Cel puțin ăsta era sfatul pe care-l dădea debutanților și tinerilor care se apucau de scris și voiau să afle de la el tainele scrisului. Sântimbreanu avea, se spune, cărți de filosofie în casă. Nu se cunoștea că le-ar fi citit. În povestirile lui pentru copii și tineret nu se băga în arcanele filosofiei. Însă asta era părerea lui, că tinerii scriitori, mai ales poeții, trebuie să citească filosofie. Și să sufere, căci creația se hrănește cu suferință. Înalt că de-abia intra într-o Dacia, roșu la față și cu un vizibil început de burtă, Sântimbreanu nu părea o persoană bîntuită de suferințe. Și cum unul dintre tinerii scriitori care-i cereau sfatul și-a permis să remarce asta, editorul i-a răspuns, cuo bruscă tristețe, că el nu făcea parte dintre „acei scriitori” care se plîng de ceea ce li se întîmplă, ca să capete ajutoare umanitare de la Fondul Uniunii Scriitorilor. Iar adevăratele suferințe ale scriitorilor nu sînt cele fizice, deși nici ele nu sînt de lepădat, ci acelea morale; psihice, domnule! Trebuie să suferi pentru cineva sau pentru ceva: o idee, o nedreptate, o iubită, un deces în familie care să-ți dea imbold să scrii! La care tînărul îi spune că el suferea cel mai tare cînd se ducea la dentist. Pe loc, Sântimbreanu se luminează. Și el avea probleme cu dantura! Și de fiecare dată cînd se ducea la stomatolog – o doamnă admirabilă, ți-o recomand! –, parcă-i mergea mintea mai repede. Din păcate, pe acel scaun de tortură, nu putea să noteze nimic. Și cînd ieșea de acolo era atît de fericit că scăpase de chinuri, că nu-și mai amintea nici unul dintre subiectele care-i trecuseră prin cap.
Tainele scrisului
