Bucureștiul este un oraș împuțit. Un raport al Curții de Conturi din 2014 punea mai puțin de 10 mp de spațiu verde pe cap de locuitor. O treime din cît acceptă Uniunea Europeană. O cincime din cît recomandă Organizația Mondială a Sănătății.
Sigur, un birocrat pursînge este gata oricînd să sară și să argumenteze că „Stai, dar uite, avem noi un raport că zice că, de fapt, avem 23,21 mp pe cap de locuitor încă din 2012! Și uite ce frumos și verde e sectorul 1, unde băștinașii se bucură de 1.757 de hectare de verdeață!”. Da, dintre care 668 de hectare sînt în Pădurea Băneasa. Probabil că lupii, urșii și pîrșii cu buletin sînt foarte fericiți. Dar bucureștenii obișnuiți nu trăiesc în pădure, oricît ar încerca unii concetățeni să ne convingă de contrariu.
Să fim optimiști deci și să rămînem la 10 mp. Nu, n-am greșit. N-am vrut să scriu „realiști”. Raportul e clar: „situația spațiilor verzi aparținînd domeniului public este îngrijorătoare, acestea diminuîndu-se în fiecare an pe perioada auditată, atît pe total, cît și pe fiecare componentă (parcuri, scuaruri, spații între blocuri, alte spații)”.
Despre irosirea banului public pe achiziții supraevaluate, despre construcții plasate mîrlănește pe spații verzi și uneori oprite în ultimul moment, deși investitorul și autoritățile și-au dat tot interesul să nu fie afectate economiile, toate astea au devenit deja lucrări clasice, recitate de noii sicilieni cu aceeași evlavie cu care strămoșii lor recitau Iliada și Odiseea.
Din fericire, statul mai greșește
și un cetățean interesat poate descoperi oaze de liniște și aer tolerabil, scăpate cine știe cum de ochiul vigilent al autorităților și de orcii bișnisului autohton. De exemplu, în sectorul 6, țara lui Gabriel Mutu.
Mai întîi a fost cuvîntul de panică
„Veniți acum, înainte să taie copacii, să dărîme parcul și să facă parcare!”
Un parc aproape de Gorjului Militari? Sună mai mult a loc de legendă decît a realitate. Tipic românește, situația era cam pe la mijloc: un loc de joacă, ascuns între blocuri, flancat de o mînă de arbori, destul cît să-l țină umbrit pînă tîrziu, cînd orarul afișat la vedere decreta oră de odihnă și pentru pitici, și pentru locatarii înconjurători.
E ora 10 dimineața și, la doi pași, pe bulevardul Maniu, traficul dă semnale războinice de fum din sute de tobe de eșapament, în timp ce aerul sufocant e tăiat de strigătele de luptă ale claxoanelor.
Aici, în schimb, e liniște. Mă rog, pe cît de liniște poate fi într-un loc de joacă a cărui populație de copii a atins maximul zilei. Momentul perfect să intre în cadru echipa de măturători care, în nici cinci minute, a reușit să acopere locul cu un nor de praf triumfător.
Talentul lor e fascinant: deși freacă mătura doar de marginile pătratului unde aleargă puștimea, e destul să privești în lumină și să vezi întregul loc căzut sub dominația apăsătoare a particulelor de jeg, de frunze moarte, de rahat uscat de cîine care împodobește aleea înconjurătoare ca un colier de perle negre ale civilizației românești.
Brusc, fascinația devine revoltă și întrebarea se naște de la sine, asemeni Afroditei dintr-o scoică înconjurată de pet-uri de bere: „Băi, dar voi altă oră de măturat n-ați găsit?”.
Bunul-simț, logica și măcar o minimă preocupare pentru binele cetățenilor
pe care, teoretic, îi servești ar fi zis: „Curățenia se face dis-de-dimineață, pe la 7, cînd părculețul e pustiu”. Prin urmare, de ce n-au venit la 7?
“Ăsta e programul!”, vine răspunsul. Ar trebui să-l auziți, pentru că tonul face toți banii. Nu e ton din ăla explicativ, este genul de ton care îți zdrobește cutezanța de-a te ridica împotriva legilor firii. E tonul care îți spune: „Programul asta a fost săpat în piatră și dat lui Moise pe Sinai, băi! E o blasfemie să ne acuzi de bun-simț și hărnicie!”.
– Bine, și cine face programul asta?
– Sîntem firmă privată, vine răspunsul, în timp ce interlocutoarea îmi întoarce spatele vestei reflectorizante pe care scrie mare PRIMĂRIA SECTOR 6 Alături de tine.
E 10,45 și șefa a venit în cele din urmă
Praful s-a mai domolit, măturătorii au terminat lucrul trudnic, iar 3/4 din părculeț sînt la fel de murdare ca și înainte de venirea lor. Desfid divinitatea bugetară și întreb din nou: „De ce nu veniți să măturați cînd nu sînt copii aici?”.
– Da’ cînd să venim? (jură-te că nu mai sînt și alte ore în zi, zi să-nnebunești)
– 5 dimineață? 6? 7?
– Da’ ce, vreți să ne schimbăm programul? (jur pe toți sfinții și pe doamnele lor, vorba lui Shakespeare, numai un bugetar poate avea mixul asta de „mă doare-n cur” și „mi se cuvine” în ton și atitudine)
– Băi, da, asta vreau. Să vă schimbați programul și să veniți la o oră la care nu faceți mai mult rău decît bine.
– Avem program de la 7 la 3, ca toată lumea. (Am cinci prieteni corporatiști pursînge, doi n-au același program.) Acum a fost posibil, acum s-a măturat.
– Și asta vi se pare măturat? (arăt înspre centru – am zis, 3/4 din suprafața totală – neatins de mătură)
– Păi, cum să măturăm dacă sînt copii în el?
Gabi Vișan, inspector de specialitate. Venerați-o. Știe chestii. De exemplu, știe să țipe „Chem Poliția Locală!” dacă începeți să filmați. Probabil că în Bugetaria nu s-a aflat că 1) filmatul în spațiul public e liber ca America pe 4 iulie și 2) Poliția Locală e perfect inutilă.
Numeroși părinți nervoși
se plîng de vreme îndelungată că seară părculețul de umple de adolescenți puși pe băut și scandal. Scandalul nu l-am văzut, dar coșul de gunoi îndesat cu sticle de bere ca o vedetă porno la un simultan le susține cauza. Paznicii se plîng de același lucru, dar adaugă că măcar ei au luat și bătaie.
Și poliția?
„Poliția vine pe o parte, ei fug pe cealaltă!” Și de ce nu vin simultan pe ambele părți? Mda, știu, tocmai am acuzat Poliția Locală de inteligență și eficiență. Și eu idiot…
Dacă nici Gabi Vișan, inspector de specialitate
n-a știut să-mi explice dacă inșii din vestoanele PRIMĂRIA SECTOR 6 erau angajați ai municipalității sau nu, am sunat la ADP. Nu mult. Juma’ de oră. Oameni ocupați.
– Bună ziua, cine păstorește măturătorii din sectorul 6?
– E firmă privată!
– Aia de la locurile de joacă, cu veste pe care scrie Primăria…
– Sînt ai noștri.
Există viață inteligentă pe Marte!
– Spuneți-mi, vă rog, de ce vin să-și facă treaba foarte prost la o oră cînd parcul e plin de copii?
– Așa e programul! (jur că te strîng de gît cu firul de la teefonul mobil dacă mai spui asta o dată!)
– Și cine face programul? Ce zeitate mistică trebuie abordată ca să-l schimbe?
– Faceți cerere de audiență. Marți de la 2.
– În fiecare marți?
– Daaa…
Tonul nu e foarte convingător.
– Și cine se prezintă la audiență? Directorul? Unul din cei doi adjuncți?
– Daaa…
– Dar de ce nu țin toți trei audiențe simultan? Așa e programul? (n-am mai rezistat)
– Daaa…
Dacă rîndurile de mai sus vi se pare că prezintă o problemă minoră,
mult prea neînsemnată față de „cît fură hoții ăia” sau „păi, n-avem școli și spitale”, vă aduc aminte că fiecare drum începe cu pași mici, dar hotărîți. Inclusiv drumul spre civilizație. Și dacă, terminînd acest text, v-ați gîndit măcar un moment „Dar săracii măturători își fac treaba”, sînt curios de cîte ori ați angajat pe cineva care, în loc de curățenie, să vă umple casa de praf, să vă lase același jeg de mai devreme și să aștepte, în afară de bani, să-i deplîngeți soarta grea.
„Drumul spre civilizație” Este poanta anului. Ba nu, a secolului.
Mda. … #rezist