De când s-a prăbușit piața de publicitate spre a nu-și mai reveni niciodată, instituțiile media din România au lăsat pe drumuri câteva mii de ziariști. Au rămas fără locuri de muncă ziariști din presa scrisă, de la ziare care s-au închis sau de la cele care și-au restrâns activitatea, au rămas fără locuri de muncă ziariști și tehnicieni de la mai toate televiziunile, ba chiar și site-urile care plăteau infim pe știrea copiată de pe agenție nu și-au mai permis să păstreze toți aspiranții la titlul glorios de editorialist online. Așa se face că orice nouă investiție riscată într-o televiziune, un ziar tipărit sau un site cu pretenții pornea din start cu un enorm avantaj: un numeros șeptel care nu aștepta decât să fie chemat din nou sub arme, pe bani mai puțini decât înainte. Și vorbim, de cele mai multe ori, despre oameni cu experiență, care chiar știu ce este aia o știre, cum se scrie și cum se difuzează. Pe lângă acești oameni cu experiență, putem să mai contorizăm și sutele de absolvenți de Jurnalism care ies anual din prea multele facultăți de profil răspândite în întreaga țară. Mai scurt spus, raiul pe pământ pentru orice capitalist care-și sfidează contabilii și vrea să bage bani în presă.
Un astfel de capitalist este și discretul patron al RCS&RDS, Zoltan Teszari, care a început să înființeze televiziuni în momentul în care altele se închideau. Pe lângă canalele de sport, de film sau de documentare care se difuzează doar în propria-i rețea de retransmisie, Teszari a mai înființat și Digi24, televiziune de știri care a intrat în pachetul must-carry, fiind obligatorie la retransmisie pentru orice cablist. Ei bine, profitând de viermuiala continuă de pe piața forței de muncă specializate în jurnalism, Digi24 a dezvoltat de la bun început o filosofie de personal benefică finanțelor postului. Încă de la înființare, televiziunea respectivă a optat pentru contracte cu angajații pe perioadă determinată de doar un an de zile. De cele mai multe ori, dacă nu a fost vorba de vedete aduse cu tam-tam, de genul lui Emil Hurezeanu sau al altora care au reușit să ridice audiența psotului la fantastica cifră de o jumătate de punct de rating, perioada de un an înscrisă în contract a însemnat și perioada maximă de lucru a unui ziarist la Digi24. De obicei, după un an de zile, în mai toate domeniile, urmează o mică negociere, o la fel de mică mărire de salariu și contractul merge mai departe, spre mulțumirea ambelor părți. La Digi, însă, lucrurile nu stau așa. Pentru fiecare om care-și termină contractul pe perioadă determinată așteaptă la poartă niște înfometați dispuși nu doar să nu ceară măriri de salarii, ci chiar să se angajeze pe sume mai mici decât predecesorul. Nu contează că un om pe care l-ai ținut timp de un an de zile mult peste orele de program, hăituindu-l zeci sau sute de kilometri zilnic pentru transmisii live mai mult sau mai puțin relevante, ar merita cu totul altceva decât un șut în fund. Important e ca balanța contabilă să nu se încline niciodată în favoarea angajaților. Mai ales când, după cum spuneam mai devreme, coada doritorilor de glorie jurnalistică e atât de mare.
În definitiv, ăsta-i capitalismul. Numai că o televiziune de știri bună are nevoie de mai mult decât de niște contabili stricți și de niște recruți mereu proaspeți și dornici să învețe din greșeli. Pentru o televiziune de știri capitalismul e necesar, dar profesionalismul e cel care face diferența.