Cine l-a ucis pe fiul meu? – o carte-interviu cu Ștefan Frumușanu. Despre întîmplarea de a fi tînăr și de a fi ucis.
Reporter: Deschizi o metastază. De ce?
Tatiana Niculescu Bran: Povestea este așa: editura Humanitas mi-a încredințat manuscrisul lui Ștefan Frumușanu ca să-l citesc și să-mi dau cu părerea despre eventuala lui publicare. Știam povestea celor doi tineri uciși la mineriada din 25 septembrie 1991, de către un trăgător din sediul Guvernului, dar nu urmărisem pas cu pas desfășurarea ulterioară a procesului și nici dosarul numit Frumușanu-Crăiniceanu contra Gabor-SPP. E, scriitura lui Ștefan Frumușanu m-a cucerit și așa am ajuns să lucrez pe text și să-l redactez. Cine mi-a ucis fiul se poate citi ca un roman politic, ca un manual de istorie recentă sau ca jurnalul unui om care refuză să se dea bătut în lupta cu Justiția și cu interesele politice din umbra acestui dosar…
Rep.: Frumușanu, omul potrivit în locul potrivit?
T.N.B.: A rămas celebru răspunsul cinic al lui Ion Iliescu cînd, după mineriada din 1991, a fost întrebat dacă se simte moralmente responsabil pentru moartea lui Andrei Frumușanu. De vreme ce el chemase minerii, ar fi fost de așteptat să fie măcar precaut în răspuns. Dar nu, semeț cum îl știm, omul a spus că întrebarea corectă este ce căuta Andrei Frumușanu în ziua cu pricina în Piața Victoriei. Andrei Frumușanu nu căuta nimic. Era un simplu trecător care ieșise de la gura de metrou de pe bulevardul Lascăr Catargiu (Ana Ipătescu la vremea respectivă) și a murit lovit de un proiectil drept în piept. La fel s-a întîmplat și cu tînăra Aurica Crăiniceanu. Întrebarea la care nici pînă în zilele noastre nu a răspuns Ion Iliescu e ce tot căutau minerii la București în anii aceia.
Rep.: Ce ne spune Frumușanu despre cum sîntem?
T.N.B.: Cînd un om are tăria ca, timp de 24 de ani, în ciuda marii lui dureri sufletești și a umilințelor suportate din partea instituțiilor statului, să revendice un drept elementar, acela de a ști cine i-a ucis fiul, înseamnă că nu e totul pierdut și că nu sîntem chiar o populație rătăcită în vîrtejul tranzițiilor, lipsită de orice compasiune, solidaritate și coloană vertebrală. Cum îi este și numele, Frumușanu ne spune că omul frumos – adică demn și cinstit – nu e pe cale de dispariție și nu se lasă nici păcălit, nici intimidat de aroganța și suficiența Puterii, fie ea politică sau administrativă.