Premiu la Cannes 2012 pentru scenariul filmului Între dealuri. Superlativ.
Reporter: De ani de zile, eşti omul unei singure lumi: Tanacu. Ce-i Tanacu?
Tatiana Niculescu Bran: N-aş zice că sînt omul unei singure lumi, ci, mai curînd, că aşa mi s-a dus buhul, pentru că, la un moment dat, am mers de una singură contra curentului. Probabil că, pentru fiecare, cazul Tanacu înseamnă altceva, dar, în mare vorbind, pentru toţi e o amintire stînjenitoare: pentru presă e o culme a diletantismului, pentru public e o culme a complexului de a fi român, pentru credincioşi e o culme a neînţelegerii ortodoxiei, pentru autorităţi e o culme măiastră a iresponsabilităţii.
Rep.: Filmul-scenariul-ancheta. Trei „traduceri“ tehnice ale realităţii. Care trădează adevărul Tanacului?
T.N.B: Cînd zici „scenariu“ am bănuiala că te referi la textul piesei de teatru puse în scenă de Andrei Şerban şi care a fost o dramatizare a celor două cărţi, Spovedanie la Tanacu şi Cartea Judecătorilor. Ar trebui, poate, amintit că a existat şi un film documentar între piesa şi filmul de ficţiune de acum al lui Mungiu. Avem a face, aşadar, cu mai multe limbaje. Fiecare limbaj a tradus în felul lui ancheta care a durat, în total, vreo doi-trei ani. Şi fiecare a luminat cîte o potecă, sau mai multe, pe drumul spre adevăr. Pentru mine, romanele, piesa de teatru şi filmele reprezintă o aceeaşi încercare de recuperare a adevărului şi o delimitare repetată de delirul mediatic provocat de această întîmplare. Confiscarea actului de justiţie de către comentariul de presă – şi ăla neavizat – mi s-a părut un act inacceptabil de încălcare a oricăror reguli democratice.
Rep.: Te-ai văzut tănăcită?
T.N.B.: Înţeleg că numele meu e asociat cu povestea de la Tanacu şi n-aş şti să spun dacă e de bine sau e de rău. Din momentul în care mi-am dat seama de complicaţiile cazului şi de faptul că nimeni n-avea timp şi chef de ele, am considerat că aveam o treabă de făcut şi am făcut-o cît m-am priceput de bine.
Rep.: Ce prostii au înţeles occidentalii despre lumea noastră înapoiată?
T.N.B.: Pentru mine, lumea nu e împărţită în „noi“ şi „ei“ şi n-am complexe de inferioritate sau de superioritate faţă de publicul occidental, oricare ar fi el. Întîmplarea de la Tanacu putea să aibă loc oriunde în lume. Occidentalii vor înţelege totdeauna ceea ce le dăm noi de înţeles şi ceea ce trăiesc vizitînd România. Din afară, au două surse principale de informare: presa şi actele oficiale ale Guvernului. Dacă ziarele noastre vor scrie că sîntem înapoiaţi, va rezulta că aşa sîntem, fără să fie neapărat adevărat. Presa internaţională din 2005 a preluat ştirile despre cazul Tanacu din ziarele noastre. Dacă au înţeles prostii înseamnă că aşa am ştiut noi să prezentăm lucrurile…
Rep.: Te-a traumatizat, ca persoană, toată povestea?
T.N.B.: Nu. Trebuia să mă traumatizeze?