Bănuiesc că le ştiţi pe amândouă, nu vă spun nimic nou: „În orice bărbat există un Don Juan, dar eu sunt chiar Don Juan, aşa că-n mine sunt vreo cinci!“ şi „Trei în lume nu se poate, să scape omul de moarte, să-ntinerească nu poate, să le iubească pe toate… da’ poate să încerce!“. Cam ăsta e genul de texte pe care le bagi când îţi înşeli nevasta, ca să-i dai peste nas şi să te strecori printre genii, să nu mai aibă motiv de scandal: uite, dacă nobilul Don Juan n-a rezistat ispitelor, apoi ce pretenţii ai de la un lumpen ca mine…?!
Dacă la asta te gândeşti când îţi iei bilete la piesă*, adios! Nici vorbă de aşa ceva. „Ultima femeie“ nu e frumoasa Doña Ines, ci o amărăşteancă puţină la creieri, pe nume Conchita, care crede că scula lui Don Juan e un fel de piatră filozofală: muierea care s-atinge de ea se face frumoasă. De ce nu lapte de măgăriţă, sânge de fecioară sau alte fudulii pe moaţe?! Nu ştim, nu aflăm, o punem pe seama prostiei. Şi în asta constă partea tristă, când îţi dai seama ce ajungi să faci la bătrâneţe: Don Juan se-ndrăgosteşte de tolomacă.
Partea haioasă e tot restul piesei. Că actorii sunt rodaţi pe roluri şi replicile sunt scrise cu meşteşug. Dar mie tot mi-a venit să plâng.