Pe măsură ce se scurg lunile de la începutul anului, Eurostatul începe să scoată statisticile pentru 2015. Sunt acele momente din an în care ne revoltăm din nou pentru că aflăm cât de puțin săpun folosim, cât de multe WC-uri avem în fundul curții, iară nu în casă, cât de mulți copii abandonează școala, câți analfabeți avem și tot așa…
Dar cea mai așteptată statistică
de către orice om cu adevărat de dreapta este cea care vorbește despre productivitatea redusă a angajatului român. Această statistică stă la baza tuturor argumentelor care ne țin salariile jos: suntem neproductivi, deci nu trebuie să deschidem ciocul și să cerem prea mulți bani, pentru că nu-i merităm. Pur și simplu, nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor pe care le au de la noi fârtații noștri mai mari din Uniunea Europeană. Cică am fi nici mai mult, nici mai puțin decât de vreo șase ori mai neproductivi decât media europeană. Iar dacă ar fi să ne comparăm cu vârfurile europene, suntem de opt-nouă ori mai puțin productivi. Văzând aceste cifre, îți vine să lași capul în pământ, ba poate chiar să îngenunchezi și să-ți ceri iertare de la Europa. Suntem leneși și facem de râs un întreg continent care ne ține în cârcă, îngăduindu-ne doar dintr-o slăbiciune greu de explicat.
Dar oare ăsta să fie adevărul?
Să fim noi cu adevărat loazele Europei? Nu, nu suntem, numai că acest calcul al productivității este înșelător, căci el nu măsoară, în fapt, nivelul productivității, ci nivelul de dezvoltare a societății. De aceea, indiferent de cât de mult ar munci un român, el o să pară leneș pentru că țara e săracă. Productivitatea lui, ca a oricărui european, de altfel, este măsurată împărțindu-se consumul + investițiile + exporturile – importurile la numărul de ore lucrate. Când consumul e mic pentru că salariile sunt mizerabile, exporturile sunt ieftine pentru că exporți mai multă materie primă, importurile sunt scumpe pentru că ești luat de fraier, iar investițiile sunt ca și inexistente pentru că bugetul evazionat fiscal nu are de unde aloca bani de investiții, iar numărul de ore de muncă este mai mare decât media europeană, ei bine, atunci e clar că și productivitatea va fi considerată drept mică. Deși nu, nu e.
Să luăm exemplu Automobile Dacia,
care are în România 14.063 de angajați și realizează venituri anuale de 19.034.870.759 de lei (date la nivelul anului 2014). Cu aceste date în față, putem spune că un muncitor de la Dacia produce pentru companie 650 de lei pe oră muncită (dacă luăm în calcul 40 de ore de muncă pe săptămână și nu luăm în calcul concediul de odihnă). De fapt, angajatul de la Dacia produce pentru companie mai mult de 650 de lei pe oră muncită, dar asta nu-l ajută nici pe el prea mult, cum nu ajută nici statistica la nivel național. Căci statistica Eurostat e necruțătoare: românul produce doar 5,60 euro pe lună.
De fapt, așa cum se vede
și în cazul angajatului de la Dacia, românul produce mult mai mult. Nu orice român, desigur, dar aproximativ 50% din români lucrează pentru companii străine, iar banii aduși de angajații români angajatorilor se apropie de nivelul celor aduși de oamenii de la Dacia. Problema este că sunt foarte puține companiile străine care raportează profit la final de an. Multe se declară pe pierdere, repatriind în fapt profitul către țările de origine și lăsând impresia că angajatul român este ineficient. Pierre Moscovici, comisarul european pentru afaceri economice, a recunoscut săptămâna trecută acest fenomen, declarând că „este vital ca multinaționalele să-și plătească taxele acolo unde își generează profiturile”. Nu se întâmplă așa acum, iar evaziunea fiscală a companiilor multinaționale care realizează profituri în UE, dar le transportă spre alte țări e estimată de Moscovici la aproximativ 70 de miliarde de euro. Iar ăștia sunt doar banii care ies din UE, nimeni necalculând, de fapt, câți bani produc multinaționalele europene în țările din estul UE fără să-și plătească taxele acolo.
O altă gogoriță
a oamenilor cu adevărat de dreapta este că în România costul muncii e prea ridicat. Și da, ați ghicit din nou: costul muncii în România este departe de a fi ridicat. Da, probabil că, după criteriile doamnei ministru Dragu, care-și dorește oameni care să muncească pe doi lei, românii costă mult: 5 euro pe oră, în medie. Dar tot e de cinci ori mai puțin decât media europeană și de șase ori mai puțin decât media țărilor din zona euro. Mai mult, dacă mai auziți un “investitor” care spune că taxele pe muncă sunt mari în România, dați-i cu statisticile europene în cap. Căci în România costurile nesalariale (adică taxe, impozit, asigurări sociale și de sănătate) reprezintă doar 22% din costul muncii plătit de angajator. Media europeană este de 24%, media țărilor din zona euro este de 26%, iar Franța conduce detașat, cu 33,2%, urmată de Suedia, cu 32,1%.
Nu suntem, așadar, nici prea scumpi și nici prea neproductivi. Suntem doar niște fraieri la marginea unui continent lacom.