A murit o fată de 15 ani. S-a urcat pe o clădire înaltă ca să-și facă poze. Și a căzut. O știre care te lovește mai tare decît multe alte tragedii, fiindcă e absurdă, banală, dar explicabilă în lumea în care trăim. N-a murit din cauza războiului, cum se întîmplă în Est, nici de foamete ori din cine știe ce boală rară. A murit pentru o fotografie. Pentru cîteva secunde de atenție, pentru un story, cel mai probabil. Pentru niște inimioare digitale care dispar după 24 de ore.
Smartphone-ul, invenția care trebuia să ne ușureze viața, a devenit obiectul care ne scoate tot mai des din realitate. Mergem pe stradă și vedem oameni care dau cu capul în stîlpi, calcă pe carosabil fără să se asigure, intră în alți trecători sau traversează ca niște somnambuli, cu ochii lipiți de ecran.
În trafic, boala e prezentă și ea, la șoferii care pleacă de la semafor după trei claxoane, fiindcă răspund la mesaje. Alții fac accidente pentru că verifică notificări, schimbă melodii, filmează sau intră pe live-uri. Stai în coloană și observi lumina telefoanelor reflectată pe fețele celor de la volan. Mașina a devenit și birou.
Oamenii sînt prezenți fizic în diverse locuri, dar mental se află pe Instagram, TikTok sau Facebook, pregătind postarea. La concerte vezi mii de telefoane ridicate spre scenă. Artistul e în aceeași incintă cu tine, vezi luminile, auzi sunetul, simți emoția, miroși parfumul sau transpirația evenimentului. Dar alegi să dai REC. Vezi totul printr-un ecran de șase inci. Plătești sute de lei pe bilet ca să filmezi prost ceva ce va apărea a doua zi în variantă HD, cu sunet perfect, profesionist.
La meciuri e la fel. Spectatorii de pe stadion sînt, de fapt, cameramani. Se uită să vadă dacă au prins bine faza sau golul pe telefon. Nu vor doar să prezinte dovada că au fost acolo, vor să fie și broadcaster-i. Experiența pe viu pare mai puțin importantă decît arhivarea ei.
Mergi prin Roma, Paris sau Barcelona și vezi turiști care nu mai vizitează. Scanează, de parcă ar lucra toți pentru Google Earth. Fac sute de poze pe care nu le vor deschide niciodată. Ei nu mai călătoresc să vadă lumea, ci ca să producă content. Am ajuns să ne trăim viața ca niște cameramani permanenți ai propriei existențe. Filmăm tot, pozăm tot, postăm tot. Trăim tot mai puțin între noi, pe bune, neintermediați de rețele.
Uneori, cîte un copil cade de pe o clădire doar pentru o fotografie. Iar atunci îți dai seama că telefonul a devenit un fel de altar mic și luminos în fața căruia ne sacrificăm atenția, timpul, realitatea și chiar viața.