Ambasador, seismolog al rîsului patriarhilor, politician. Acum, feisbucian. Cu o carte de filosof al activităților noastre virtuale.
Reporter: Ce este like-ul pentru tine?
Teodor Baconschi: Like-ul nu-i chiar o chestie de viață și de moarte, ca la gladiatorii din arenele romane, care depindeau de direcția unui deget. Dar îți face plăcere. Te confirmă, îți dă curajul de a continua să comunici social. Cine nu vrea să fie plăcut de ceilalți? Și ceilalți vor să fie plăcuți… E e emblemă a hedonismului postmodern. Important e să nu crezi că like-ul e săpat în piatră. Cine dă like se bagă în seamă tot pe el însuși: fie vine pe pagini în trend, din snobism, fie se mulțumește cu ideea că aprobarea lui certifică un fapt important. Cum scriam în carte, ”FB este despre mine, nu despre tine”…
Rep.: Ce spune share-ul despre un om?
T.B.: Spune-mi ce șeruiești ca să-ți spun cine ești. Politica personală de redistribuire e și ea un autoportret. Vezi ca-n palmă cine-i omul, ce vrea, ce și pe cine iubește, ce nivel intelectual are, ce registru cultural acoperă. Evident, există și redistribuiri la mișto: acolo se testează tipul de umor al utilizatorului concurent. Dau și eu share, uneori, la postările lui Tony Poptămaș, un Bulă al rețelei. FB e barometrul ideal, visul oricărui serviciu secret: locul unui permanent autodenunț, spațiul exhibiționismului voluntar. Omul se autourmărește, se supraveghează singur și dă raportul clipă de clipă…
Rep.: Citate celebre, pisicuțe etc. Cine-i alintă pe acești oameni?
T.B.: Citatul celebru e alibiul stagnării care pare că se mișcă. E jale, căci majoritatea citatelor de pe FB sînt false, prost atribuite, fără indicarea operei și chiar greșit traduse. Un coșmar academic, în numele Olimpului popular, cu mici și bere. Orice om realmente educat știe că antologia de citate e o specie marginală. Pe de altă parte, parada pet-ului – șiroaie de pisicuțe, cățeluși, peruși și alte naționalități – e ofranda sentimentalismului către prostul gust. Cine-i fără de păcat să arunce piatra: am pus și eu poze cu teckelul meu sîrmos… Duioșia față de animale, fotogenică, dar și autentică, funcționează ca un certificat de minimă umanitate. Numai că fluxul de poze animaliere are ceva de Madame Tussaud sau din atmosfera atelierului de taxidermie…
Rep.: Peștera lui Platon e un Facebook antic?
T.B.: Analogia e corectă, se susține. Mitul peșterii anticipează cumva această lume virtuală, în rețea, unde fiecare gest – am fost la restaurant, mă doare capul, am citit o carte bună – e doar năluca unei vieți reale, în 3 D. Tragem, după milenii, concluzia că Pindar avea dreptate: ”Omul este visul unei umbre”.