Ministrul de Externe. De ce nu, preşedinte al României. Azi, de la „ministrul Jacuzzi“ la „dragă Hillary“.
Reporter: Mai puteţi să vă uitaţi în oglindă?
Teodor Baconschi: De ce n-aş putea? Nu sînt tocmai urît, şi nu ascund nici sluţeli interne ca Dorian Gray. Şi-apoi, trebuie să mă rad zilnic, deci n-am de ales.
Rep.: La ce întrebări n-aveţi răspuns?
T.B.: O să vă dezamăgesc oarecum. Credincios fiind, am răspuns la întrebările fundamentale privind viaţa, moartea, dreptatea. Îmi produc însă o interogaţie permanentă, deşi le înţeleg mecanismul, invidia, resentimentul, minciuna. Şi nu pricep cum pot oameni altminteri cumsecade să se lase intoxicaţi de butadele, jeremiadele şi tiradele oratorilor şi comentatorilor specializaţi în calomnie.
Rep.: Cum vă explicaţi că Baconschi n-a venit la discursul Regelui? De ce îi e frică?
T.B.: E simplu, aveam program cu ministrul de Externe ceh, prinţul Karel Schwarzenberg, care se afla la Bucureşti în acea zi. Discuţiile cu Prinţul m-au împiedicat să particip la discursul Regelui. Dar să ne lămurim: mi-am declarat public respectul faţă de Regele Mihai şi faţă de rolul istoric al Casei Regale. Nu mi-a fost frică să fiu în dezacord stilistic cu unii colegi de partid. Pe de altă parte, am găsit extrem de amuzant monarhismul de operetă al moştenitorilor PCR.
Rep.: Sînteţi legat ombilical de Băsescu? De ce?
T.B.: Nu ombilical, dar cu siguranţă sînt legat. Ca ministru, aplic politica externă definită de preşedinte. Am fost consilierul său la Cotroceni, i-am fost alături în momentul ingrat al suspendării. Ca om politic, îi caut sfatul şi mă inspiră curajul cu care îşi pune în practică viziunea şi valorile. Mă regăsesc cu preşedintele în sentimentul că e nevoie de o reformă în profunzime a statului şi de înnoirea clasei politice. Dar în primul rînd sînt un om loial. Preşedintele m-a sprijinit constant, îi datorez faptul că m-am implicat în politică: nu am cum să nu îi fiu devotat.
Rep.: Ministerul de Externe are nevoie de Dumnezeu?
T.B.: Cu toţii avem nevoie de Dumnezeu. Pragmatic vorbind, Ministerul de Externe poate conlucra cu Biserica în ce priveşte grija faţă de românii din străinătate. La Roma, Paris sau München, singurele ancore pentru concetăţenii noştri sînt biserica şi misiunea diplomatică sau consulară.
Rep.: Ce spune „ministrul Jacuzzi“ despre „dragă Hillary“?
T.B.: Nu îl cunosc pe ministrul Jacuzzi, dar pot să vă spun ce zice „dear Theodore“ despre „dear Hillary“: acelaşi lucru pe care-l zice „lieber Theodor“ despre „lieber Michael“ sau „caro Teodor“ despre „caro Franco“. Aşa îşi vorbesc miniştrii de Externe între ei, oricît le-ar displăcea chibiţilor de pe la noi.
Rep.: De ce ministerul de Externe a fost şi este un loc de promovat „prietenii partidului la putere“?
T.B.: Nu vă faceţi griji, ministerele din România nu duc lipsă nici de prieteni ai partidelor din opoziţie, pe care nu-i persecută nimeni. Adevărul e că zdrobitoarea majoritate a celor aflaţi la misiune sînt diplomaţi de carieră: mă grăbesc deci să contrazic clişeul din întrebare.
Rep.: Care-s păcatele lumii?
T.B.: Filozofia însăşi a statului asistenţial, care consumă de decenii bune mai mult decît produce. Cuvîntul-cheie e iresponsabilitatea. Aş mai deplînge dezindustrializarea şi financiarizarea excesivă a Occidentului. În fine, criza este puternic legată de demografie şi de resurse: Europa şi SUA sînt în declin demografic, în timp ce restul lumii sporeşte. În acelaşi timp, resursele au diminuat şi s-au scumpit.
Rep.: Ce principii mai există în diplomaţia de criză mondială?
T.B.: Gîndiţi-vă că doar în ordine diplomatică toate statele lumii sînt pe picior de egalitate. Diplomaţia este o formă instituţionalizată de principialitate. Cînd vine vorba de economie sau de război, principiile devin mai fluide…
Rep.: E posibil un război mondial?
T.B.: Nu, dar conflictele regionale vor continua. Nu putem avea un război mondial convenţional, fiindcă armele au devenit prea puternice şi o conflagraţie ar echivala cu o deflagraţie. Dar putem asista la un conflict economic şi politic surd şi prelungit.