E așa, mai nou, o boală printre terenurile de pe lângă marile orașe ale României: investitorii. Bine, poate am exagerat puțin, pentru că am zis de mari orașe și, de fapt, urmează să vorbim despre Hunedoara, dar cert e că acolo autoritățile locale au rezolvat-o, cu bani foarte mulți și foarte europeni, cu protejarea unui teren de această molimă denumită în mod generic de către specialiști „investitori”.
Erau niște vremuri în care, așa cum am mai tot scris aici, autoritățile locale din toată țara au crezut de cuviință că tot ce și-ar putea dori mai mult un investitor străin este să își ia birourile și să le ducă în câmp, într-un parc industrial. Așa părea logic acum ceva ani și, cum mentalitatea noastră nu cedează cu una, cu două în lupta cu timpul, așa mai credem și acum. Sigur că în unele orașe a mai funcționat. La Cluj-Napoca, unde cât de cât unele mari companii au mai găsit sensul unor mici făbricuțe de câte 500 de angajați, treaba încă merge, dar în rest, cine vine de afară să investească în vreun oraș din România vine să facă un call-center, nu o uzină producătoare de țevi și capete de pod.
În fine, la Hunedoara a existat speranța reînvierii industriei într-un parc industrial situat în echivalentul hunedorean al deșertului Sahara. Așa au ajuns direct pe pășune 43 de milioane de lei, în mare parte fonduri europene, care să asigure apă, gaz și alte utilități celor care ar dori să își izoleze afacerile nu doar într-un oraș ca Hunedoara, ci mai ales într-un câmp de lângă acest oraș. Surpriză-surpriză, parcul industrial este pustiu la un an de la inaugurare și nimeni nu vrea să dea curs invitațiilor autorităților care promit luna de pe cer. Mai exact, scutiri de chirie. Până una-alta, însă, cineva a ieșit bine: firma care a ecologizat cele 20 de hectare de teren ale parcului și care s-a ocupat de construirea sediului administrativ.