„Ce-aveți, bre, ați înnebunit?”, îi întreba Madi Marin, milos-contrariată, pe Traian T. Coșovei și pe Hanibal Stănciulescu, în furtunoșii ani ᾽90. Cei doi începuseră o polemică necruțătoare. Traian îl ataca pe Hanibal în săptămînalul Vești proaste, iar amicul său îi răspundea în Contrapunct. Cei doi se atacau la principii, la opinii, la operă și la ce se mai nimerea. Pînă atunci n-avuseseră nimic de împărțit. Literar, acționau în domenii separate, Traian cu poezia, Hanibal cu proza. Să zici că-i îmboldeau doamnele lor să se certe, cum se mai întîmpla printre scriitori, iar nu se potrivea. Amîndouă încercau să-i potolească și nici una nu știa de unde li se trăgea conflictul. Subiectul era dezbătut cu patimă în lumea literară. Unii țineau cu Traian, alții cu Hanibal. Cîțiva optzeciști îngrijorați s-au dus la Mircea Nedelciu, care era prieten cu amîndoi, și l-au somat să-i potolească. Mircea i-a trimis la plimbare. El însuși era atunci parte într-o polemică. Într-o seară, la restaurantul scriitorilor, Traian combătea la o masă. Intră și Hanibal. Dă cu ochii de adversarul său, se răsucește pe călcîie și iese. Traian îi face semn doamnei Miți să-i pună consumația în cont și se ia după el. Un optzecist mai înalt, de la masa de la care plecase Coșovei, fuge după poet, să nu ajungă la vreun schimb de argumente fizice cu prozatorul. După vreo jumătate de oră se întoarce, cam opărit. Prevenise conflictul, a anunțat. Și-atunci ce-l mai apăsa? Păi, îl apăsa că Traian și Hanibal se duseseră la altă cîrciumă, să pună la cale, la un șpriț, continuarea polemicii, ca să aibă bizonii ce rumega.
Teribila polemică
