Cînd îi aud pe diverși creștini cum le iau apărarea teroriștilor arabi cu argumente istorice, îmi vine să-i întreb pe ce lume trăiesc. Vai, dar la cîte le-am făcut noi arabilor la Cruciade și cîte au au avut de pătimit bieții arabi musulmani în Europa Evului Mediu, au și ei dreptate să ne facă ce ne fac azi, zice creștinul pașnic, pentru a justifica, rațional, ceea ce ce comit azi în grup sau la bucată cei de la ISIS. Păi, pe chestia asta ne putem întoarce la războaiele din Vechiul Testament, la Cruciade sau, mai încoace, la asediul otoman al Vienei.
Or, creștinul pașnic și ateul care le caută în coarne teroriștilor nu fac altceva decît să le găsească justificări acestor infami care transformă Coranul într-o religie a terorii. De aceea m-am întors acum la cartea lui Jean Mattern, Septembrie, despre anul în care terorismul a izbutit să calce în picioare spiritul olimpic, deși Olimpiada de vară din Germania, din acel an, a mers mai departe.
Pe scurt, în 1972, la München, un comando palestinian ia prizonieri nouă sportivi și antrenori evrei, cerînd ca în schimbul lor să fie eliberați cîteva sute de inși care s-au făcut vinovați de terorism. Negocierile au eșuat. Prizonierii și teroriștii au fost uciși, iar Olimpiada a continuat.
Personajul lui Jean Mattern e jurnalist la BBC și a ajuns „aproape celebru” după dezvălurile pe care le-a făcut despre cele întîmplate în timpul tragediei de la München. Romanul e scris la persoana întîi, gazetărește sau, cum se zice azi, într-un stil „minimalist”, cu capitole multe și scurte.
Dacă n-ar fi fost subiectul, probabil că doar aș fi răsfoit cartea. Nu mă dau în vînt după literaturizarea gazetărească a evenimentelor tragice, prefer cărțile documentare pur și simplu. De cînd însă terorismul a ajuns să pătrundă în viața de fiecare zi, cărțile în care e vorba despre blestemățiile puse la cale în numele lui Allah au căpătat o importanță specială. Sînt cărți aflate în „linia întîi” ai căror autori își riscă pielea scriindu-le, chiar dacă nu se mai pun premii pe capetele lor.
În Septembrie mai există și o poveste personală, după care nu m-am dat în vînt – mi s-a părut siropoasă și tratată siropos. Povestitorul are o aventură cu un alt ziarist, după ce se îndrăgostesc unul de altul la prima vedere. O poveste secretă – sîntem în 1972! – care e amestecată cu tragedia de la olimpiadă. Tratată schematic, aventura celor doi, în care unul dintre ei suferă după ce e abandonat de celălalt, care se întoarce peste Ocean, e mai degrabă trasă de păr decît că e de-acolo. Micile complicații psihologice dintre cei doi, care se simt vinovați că i-a apucat amorul în plină tragedie, fac parte din rețetarul iubirilor culpabile din diverse motive. În cazul de față, sexul celor doi. Aș fi fost mai curios dacă Mattern ar fi urmărit mai îndeaproape investigația jurnalistică a celor doi amorezi și dacă, eventual, relația lor le-ar fi pus obstacole în calea cercetărilor pe care le-au făcut pentru a afla ce s-a întîmplat, de fapt, la olimpiadă. Romancierul n-a vrut sau n-a putut să-și complice cartea, lăsîndu-mă cu regretul unei povești care nu-i rea, dar e mai promițătoare decît rezultatul ei.
Jean Mattern, Septembrie, traducere de Constanța Ciocârlie, Editura Polirom, 2015.