93 de tone de aur are Tezaurul trimis la Moscova în primul război mondial. 100 de tone este rezerva Băncii Naționale în acest moment. Și totuși, de șapte ani de zile, Comisia ruso-română care ar trebui să gîndească o modalitate de soluționare a diferendului legat de Tezaur nu se mai întrunește. Din partea României – totuși, cea mai interesată în chestiune – nu se vede nici o grabă. Singurul pas făcut este cel șleampăt, al lui Corlățean, care a fost lunile trecute la Moscova de unde s-a și întors, căci altceva nu poate fi notat.
Membrii Comisiei spun că se agreează alte căi decît cele inter-statale, fostul ambasador al României la Moscova, Dumitru Prunariu, spune că se dorește, din partea Rusiei, o "variantă comercială" de rezolvare a problemei, dorința Rusiei de a "scăpa" de Tezaur poate fi socotită sinceră din moment ce a rezolvat alte 73 de probleme ce țin de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, angajament pe care și l-a luat în Acordul cu UE.
Pană la varianta "iar n-ai șapcă",
autoritățile de la București au făcut tot ce a fost omenește posibil ca să împiedice revenirea aurului în țară:
– oameni din BNR au fost angajați în Banca "Fortuna" (cea care urma să fie depozitara Tezaurului) și au devalizat-o. Greu de crezut că asta s-a putut întîmpla fără știința prezidențiabilului domn Isărescu.
– Isărescu însuși a fost auzit de porumbeii de pe pervazurile clădirii BNR zicînd: "Dacă vin ăia cu camioanele în față la BNR, nu le deschid porțile". Vreo doi porumbei au leșinat auzind asta.
– nici un președinte, nici un guvern nu a făcut nimic concret pentru aducerea Tezaurului.
– s-a ajuns oarecum la concluzia că Tezaurul, de fapt, nu mai există, că l-au păpat rușii.
Așadar, dacă și asta ar fi dovedit, anume că Tezaurul există, doar voința politicienilor putem spune că ne desparte de 93 de tone de aur. (Plătim și noi datoria la FMI și ne rămîne și de-un concediu la Nisipurile de Aur.)
Așa intră în scenă personajul principal al sfîrșitului acestei povești,
Eugen Anca, călare pe firma Profact SRL, un om care știe oameni, prieten cu Dochiciuc, românul care în '94, la gardul Ambasadei României la Moscova, punea la cale cu consilierul cu ochi albaștri Ciontea retrocedarea Tezaurului și înființarea Băncii "Fortuna".
Iar Eugen Anca intră în scenă spectaculos, cu o adresă trimisă de Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului din Federația Rusă, în 28.04.2005, către Ambasada României la Moscova. Iată ce se spune în adresă: "Centrul de dezvoltare bancară, de cooperare investițională și creditare VNIIVS, Ministerul Dezvoltării Economice și Comerțului din Federația Rusă își exprimă respectul său și are onoarea să vă informeze despre faptul că noi am eliberat firmei SC Profact SRL (București) o invitație cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul Nr. D-02/122 – Tezaurul component al proprietății Regatului României în Federația Rusă. Noi sîntem pregătiți să primim delegația firmei sus menționate și să organizăm tratativele în scopul discutării și concordării tuturor problemelor principale (…).
Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului ofocial al României este oportună".
Nici o oficialitate din România nu a vrut să participe, deși adresa de mai sus a ajuns la Ministerul de Externe și la Președinție. Ioan Talpeș, vice-prim-ministru al Guvernului României (într-adevăr, pare o glumă, dar așa a fost), a transmis firmei Profact următoarea cerință: pentru a-și arăta bunăvoința, partea rusă va trebui să trimită 12 monede de aur, din primul transport efectuat în decembrie 1916, din primul vagon și din primul sac inventariat.
Pe 1 iunie 2005, Eugen Anca intră în posesia celor 12 monede,
iar pe 2 iunie aterizează la Otopeni, unde este așteptat de mascați. Trafic de metale prețioase sau cîte altele nu i s-ar fi putut pune în cîrcă dacă Anca ar fi avut monedele în buzunar. Inspirat, ajutat și de informațiile unor oameni care, ca și el, cunoșteau și ei alți oameni, Eugen Anca a depozitat monedele la o Bancă din Madrid, sub controlul unei firme de avocați. Pînă în 2008, prin nenumărate adrese, Eugen Anca s-a rugat de oficialii români să preia monedele. Abia la 06.03.2008, Muzeul Național de Istorie a acceptat un act de donație. Specialiștii muzeului nu au avut nici un dubiu: monedele erau din vagonul și sacul cerute de Talpeș.
Pe 10 martie, tolănit în fotoliul de ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu citește următoarea cerere: Am predat 12 monede, care fac parte din Tezaurul României trimis la Moscova, Muzeului de Istorie. Cîntăresc 77,09 grame. Am dori să predăm, pe aceeași cale, restul de 93,36206 tone, parte a Tezaurului României.
Reacția de moment a ministrului nu o cunoaștem, dar este posibil să-și fi revenit abia pe 26 martie, cînd trimite următorul răspuns: "Nu vă putem sprijini în nici un fel în acest demers al dumneavoastră".
În acest timp, Eugen Anca era anchetat pentru înșelăciune, spălare de bani, constituire de grup infracțional organizat. În 2010, după șase ani de cercetări, DIICOT constată că "faptele nu există". Ce există însă, cu certitudine, sînt cele 93 de tone de aur și niște băieți care nu le vor.
Astfel se încheie aventura Tezaurului, după ce ne-a aruncat din adîncurile Moscovei cîteva priviri, sub forma unor bănuți de aur.
Nu, aventura Tezaurului nu s-a încheiat ! Abia de acum încolo va începe iureșul. Va urma o iarnă ”foarte, foarte fierbinte”.