De pe vremea când Ozzy făcea pipi pe zidul de la Alamo și până în ziua de azi, când și laptop-ul devine desuet, muzicienii au avut secretele lor. Și nu vorbesc de autotune sau AI, ci despre adevăratele secrete ale adevăratei muzici, secrete care de azi nu vor mai fi fost secrete!
Orice chitară electro-acustică sau acustică are o gaură neagră unde se duc toate penele de chitară. Tot acolo se duc și șosetele desperecheate. E o altă dimensiune. Zona asta crepusculară a chitării se numește rozetă. Chiar așa!
Știați că basiștii sunt ninja? Nu știați, păi vă spun eu. Atât de obișnuiți sunt să nu se uite nimeni la ei, încât au dezvoltat abilități supraumane de camuflaj.
Dacă faci un casting pentru membri în trupă, apar 200 de chitariști, un tobar care deja cântă în zece trupe și o jumătate de basist. Că atât se vede.
Când ai doi chitariști, că trebuie să ai doi chitariști, te simți că în filmul Dictatorul, cu Charlie Chaplin, scena cu scaunele. Se dă fiecare mai tare decât celălalt până nu se mai înțelege nimic.
Vocalistul de obicei nu știe când e rândul lui să înceapă: înainte sau după solo-ul de 20 de minute?
Dacă gaura aia neagră se numește rozetă, ghici cum se numesc corzile? Coarde, exact așa, gramatical.
Dacă îți ei o violonistă în trupa, ea vine în mod obligatoriu cu pantaloni de piele. Cică ajută la rezonanță.
Basiștii spun că ei nu se aud niciodată. De fapt, dacă îi întrebi pe toți membrii unei trupe, nimeni nu se aude. De ceilalți.
Tobarul nu cântă, el bate, dar mai ales montează, cară și e singurul care chiar a ales să facă asta. Că de văzut nu se vede. De basist, care nu se aude de el.
Se spune că dacă o fană vrea să strice o trupă, să se culce cu tobarul sau cu basistul și nu va mai înțelege nimeni nimic. Asta e mai mult bârfă decât secret, vă zice un vocal!
Chitariștii au un pedalier care ocupă jumătate de scenă. Din care folosesc două pedale maximum. Restul sunt acolo, că nu știi când ai nevoie de un „flanger“. E fix ca geanta unei femei. Nu știi niciodată când ai nevoie de o cheie de 12.
Era un banc, cu trei maimuțe care sunt date în îngrijire unui inginer, unui doctor și unui artist. După o săptămână sunt aduse să se vadă cum au evoluat. Prima a învățat folosirea uneltelor, a doua limbajul și a treia… eh, a treia a dat cu banana de pământ, a prizat-o, le-a tras-o celorlalte două maimuțe și s-a întors spre public spunând: „În condițiile astea, nu pot să lucrez“.