Toţi aţi fost, deja, măcar la un film 3D. Şi poate vă întrebaţi care-i ideea de vedeţi, oarecum, în spaţiu cu ochelarii ăia de soare. Pe vremuri, treaba era simplă: aveai nişte ochelari cu cîte o lentilă roşie şi una albastră, iar pe ecran existau două imagini suprapuse, una pe fond roşu, alta pe fond albastru, puţin deplasate una faţă de alta. Lentila roşie bloca imaginea albastră şi invers, în aşa fel încît cele două imagini puuuţin deplasate erau recepţionate separat în fiecare ochi, creînd senzaţia de profunzime.
Acum se foloseşte polarizarea luminii, şi de-aia ochelarii par de soare. De fapt, e ca la ceasurile electronice cu care ne jucam în copilărie. (Da, bine că eraţi voi cool, mă jucam doar eu, că eram mai nerdy.) Ca să reiau, ceasurile alea aveau, peste cristalele lichide, o foiţă subţirică polarizantă care, dacă o dezlipeai şi o roteai la 90O, îţi transforma ce era alb în negru şi viţăvercea. La fel, ochelarii adevăraţi de soare, ăia polaroid, au acelaşi efect: priviţi marea, de exemplu, prin ochelarii ăia, apoi rotiţi-i la 90O în plan vertical şi veţi observa cum reflexiile din apă dispar. Ochelarii blochează lumina polarizată altfel decît le place lor (nu vreau să vă sperii, aşa că nu intru în detalii). La fel, lentilele din ochelarii 3D de la cinema sînt polarizate, iar pe ecran sînt proiectate simultan două imagini, cu două polarizări diferite, filmate din unghiuri puţin diferite. Fiecare dintre lentile blochează o imagine, iar în ochii voştri se formează două imagini puţin diferite.
Toată introducerea asta lungă are un singur ţel. Vreau să ajung la ultimul răcnet în tehnologie şi să vă spun că, dacă v-aţi luat deja un televizor 3D (acelaşi principiu ca la cinema) şi arătaţi ca Stevie Wonder prin casă, v-aţi fraierit rău de tot!
Şi asta pentru că tocmai s-a dezvoltat tehnologia imaginii 3D FĂRĂ OCHELARI. Principiul e simplu şi seamănă cu ilustratele alea chinezeşti cu gagici care, privite normal, aveau chimonouri, iar dacă înclinai puţin ilustrata rămîneau la bustul gol. Acolo erau două imagini pe fundal, iar plasticul de deasupra permitea să se vadă cînd una, cînd alta, în funcţie de cum înclinai poza. Şpilul oarecum similar al teveurilor-3D-fără ochelari este acelaşi: mai multe imagini alternate foarte rapid, pentru diverse perspective. Iar noile ecrane au fie trei straturi LCD cu trei imagini diferite, fie două straturi care fac senviş un set de lentile cu rolul de a trimite imagini diferite pentru fiecare ochi. Şi pentru fiecare poziţie în care te afli, ceea ce la cinema nu vezi.
Acum aştept ca noua tehnologie să ajungă foarte rapid pe rafturi. Nu de alta, dar talk-show-urile au mare nevoie de 3D. Bătăile sînt mult mai spectaculoase în relief.
Mai multe trăznăi cu ştiinţa pe www.sciencefriction.ro