Pentru cineva care urma să ajungă domn tocmai în 1632, Matei Basarab s-a născut cam devreme. El a văzut lumina zilei într-o noapte din primăvara lui 1580, cu 52 de ani înainte să-și vadă visul cu ochii împăienjeniți de bătrînețe. În acele vremuri, cînd un guturai se arăta la fel de mortal ca o vînătoare de urs cu mîinile goale, speranța de viață nu trecea de vîrsta majoratului, care era sărbătorită, ca măsură de prevedere, la 12 ani. Așadar, cînd a urcat pe tron, Matei Basarab era gata venerabil, iar în 1654, cînd a coborît în mormînt, la vîrsta de 74 de ani, se spune că nici unul dintre supușii născuți în mandatul lui nu mai trăia.
Pare de neînțeles cum a ajuns un vlăstar din neamul Craioveștilor să-și spună Basarab, dar explicația cronicarului supus la tortură a fost limpede: prin apropierea fonetică a celor două nume. Matei Matusalemicul a dus raționamentul și mai departe, afirmînd că e nepotul lui Neagoe Basarab, acel Neagoe Basarab despre care istoricii credeau că a murit cu un secol mai devreme.
Tatăl lui Matei era faimosul Danciu din Brîncoveni, un oltean turbulent, care și-a găsit moartea naturală în bătălia de la Șelimbăr. Danciu a fost un viteaz: din corpul lui au fost extrase 237 de săgeți, aproape dublu față de cele extrase din întregul lui corp de armată. A fost înmormîntat la Alba Iulia, lîngă ceea ce mai rămăsese din Baba Novac după jupuire, ardere pe rug și ciopîrțire cu barda.
Matei însuși s-a lăsat sedus de zăngănitul armelor. La nici optsprezece ani a ajuns căpitan în oastea lui Mihai Viteazul și i-a îndrumat spre sulițele ungurești, valone și nemțești pe flăcăii breslașilor din Craiova. După moartea Întregitorului, n-a mai pus mîna pe spadă decît pentru a-și apăra spatele în desele ambuscade frățești care erau sarea și piperul vieții politice în Muntenia începutului de secol XVII.
Publicat în Cațavencii 10(88) 2013
