În 1973 am plecat în armată. Agăţat de pachetul de Winston, contemplam peisajul întunecat şi invizibil, sprijinindu-mă de valiza de lemn, cu lacăt. Aveam să scap cu viaţă? O s-o mai văd vreodată pe Miruna? Noroc că drumul nu era aşa de lung pînă la Craiova, iar odată urcaţi în camioane, în bătaia vîntului, nu mai era loc de gînduri negre. Supravieţuirea – pe primul loc! Aşa am ajuns la Pleniţa – batalion disciplinar pentru ofiţeri.
Acolo i-am cunoscut pe Traian T. Coşovei, Alexandru Muşina şi Dan Arsenie. Traian era un dandy în uniformă. Şi-a ras capul şi şi-a lăsat un şomoiog în vîrf, ca o căpetenie irocheză. Eu eram omul care primea cănile de ness pe jumătate goale sau, mai rău, cel care le răsturna pe cele pline. Sandu Muşina era fofilatorul-şef, îndrăgostit iremediabil de infirmerie. Iar Dan Arsenie, filosoful, cu „f“ mic. Fireşte că, în marea de studenţi la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, eram primii care-şi vărsau plămînii în măştile de gaze, abonaţii la gărzile din miez de noapte, ciucile bătăii şi ale dispreţului cazon. Asta nu ne împiedica, seara, înainte de stingere, să ne strîngem la discuţii literare, să ne citim, cu voce scăzută, poeziile şi să visăm la gloria care pîndea dincolo de gardul unităţii. Sandu ne-a zis odată: „Io nu-i citesc pe alţii, ca să nu mă influenţeze!“. Am căzut pe gînduri, erau vorbe adînci. Dan Arsenie: „Cum, nici măcar pe Hegel?“. Muşina n-a apucat să dea un răspuns deştept, că, în clipa aia, a apărut caporalul Caşotă. „Hegel, ai? Ia, luaţi şomoioagele şi să faceţi lună!“ Săracii de noi, puseserăm ţara la cale în WC-ul unităţii.
Publicat în Cațavencii, nr. 2 (80)/2013
