Cititul, la fel ca și croșetatul și masturbarea, e un hobby în care te uiți atent în propria poală, ții ceva în mîini și le miști ritmic. Spre deosebire de croșetat și masturbare, două activități cu un grad destul de fix de implicare intelectuală, cititul urcă uneori peste ele în complexitate din acest punct de vedere. Uneori coboară. Astăzi vorbim despre niște cărți mai puțin inteligente decît croșetatul unei labe.
1) Gigi Becali, Muntele Athos, patria ortodoxiei – În pușcărie, Gigi Becali a simțit o atingere specială. Și nu erau colegii de la dușuri. Era muza. Așa că s-a pus pe scris. Muza lovește des în pîrnaie, mai ales că niște cărți publicate, oricît de cretine și nedorite de nimeni, scad din sentință. Antonie Solomon, Dinel Staicu, Adrian Năstase și mulți alți corupți și-au scăzut din sentință scriind ciorne publicate în 300 de exemplare, de care nu are nevoie nimeni. Așa că, evident, nimic nu l-a oprit pe Becali din a scrie una. Nici măcar faptul că e analfabet. Are poze și începe cu „A murit Gigi pe care îl cunoștea lumea, pentru a se naște Gheorghe, omul cel nou, cel în care trăiește Hristos“. Atîta timp cît Hristos trăiește în el la pușcărie, să trăiască mult și bine.
2) Codin Maticiuc, Devoratorul de suflete – Lansată de vreo lună, cartea mondenului Poponeț e ceva ce nu merită ratat de către orice masochist literar. Un delir grandoman și incoerent pe cocaină despre cum el, un băiat de bani gata și înălțime modestă, face sex cu foarte multe gagici. Printre paragrafe întregi de filosofie mediocră din categoria „Viața nu are sens!“ și pagini întregi de autofelație din categoria „Eu sunt mult mai bun decît restul oamenilor pentru că doar eu mi-am dat seama că viața nu are sens!“. O carte atît de proastă încît ridică o singură întrebare: cîte borcane de maioneză și-a permis să-și cumpere Alex. Ștefănescu, pachidermul cu breton, din banii pe care i-a luat ca să o laude?
3) Vladimir Drăghia, Dragostea n-are plural – Multe substantive care descriu o substanță destul de omogenă nu au plural: grîu, miere, smecleu. Dar Vladimir Drăghia – înotător, personaj monden, burlache și ocazional plesnitor de bulane ale văduvei lui Lazarov – a scris doar de dragoste. Volumul e de poezie naivă, cu desene frumoase și versuri ușoare și banale, care-ți dau impresia că ar fi putut fi scrise de orice prost care a băut jumătate de sticlă de vin și a avut trei ore de pierdut. Exact ca mizeriile alea ale lui „Iv cel naiv“ care le fac pe hipsterițele inculte să aibă impresia că au citit, de parcă o poezie de sentiment generic de 100 de caractere se pune. Nu e neapărat un volum prost, pentru că atunci cînd îți propui un lucru extraordinar de simplu e greu să îl ratezi prea mult.