Chelnerii, ca și oamenii, sînt de două feluri: chelneri și chelneri. Ei bine, noi ne vom ocupa de cea de-a doua categorie, de chelneri.
Acest text este un tribut pentru chelnerii care au luptat la terasele deschise vara aceasta în București și care au căzut la datorie sub greutatea comenzilor și a tăvilor cu halbe. să le fie nota de plată ușoară!
1. Chelnerii de pe terasa Verona din spate de la Cărturești. Sînt chelnerii care au greșit foarte mult într-o viață anterioară. Altfel nu-ți explici de ce, la o terasaă mare cît Național Arena servesc la mese doar cinci gagici cu nervii zdrobiți. Nu trebuie să te mire dacă, pe lîngă nota de plată, chelnerița îți strecoară și un bilet pe care scrie: Salvează-mă! Du-mă la produs în Spania, vinde-mă pentru organe, numai ia-mă de aici!
Dacă stai, să zicem în Corbeanca și vrei să ieși la o bere la Verona, cel mai bine e să faci comanda telefonic, cînd pleci de acasă. Astfel nu trebuie să aștepți decît jumătate de oră din momentul în care te așezi la masă și pînă îți vine berea. Și, lucru esențial, cum ai ajuns, cere nota de plată.
Fii blînd cu fetele care servesc și lasă-le totuși un bacșiș, pentru că Xanax-ul nu se mai dă pe rețete compensate.
2. Chelnerii de la terasele din Centrul Vechi pe care îi abordezi pe la orele unsprezece dimineața. Se uită la tine și nu înțeleg nimic din ce le spui. Încă le aleargă în cap, ca mașinile de Formula 1 pe circuitul de la Suzuka, comenzile din noaptea care s-a încheiat. Tresar din cînd în cînd speriați și murmură ceva indescifrabil, la fel cum li se întîmplă în somn soldaților americani care se întorc din Afganistan. A fost o noapte groaznică, în care jumătate de planetă a trecut pe la mesele lor, acea jumătate nervoasă, irascibilă, deja băută și care ar mai vrea să bea.
Chiar și un iepure cu ochii roșii, dacă l-ar vedea pe chelnerul nostru, ar zice: Frate, ce ochi roșii are ăsta! Trebuie să fii atent cînd treci pe lîngă el să nu-i calci, din greșeală, pe cearcăne.
3. Chelnerul de cartier. Centrul vieții sale este borseta de la brîu și cele trei pixuri din buzunarul de la piept. S-a dat cu gel pe păr cîndva prin primăvară, iar acum îl mai udă din cînd în cînd, atunci cînd simte că-i ia creierul foc. Se mișcă printre șmecheri de cartier și familii ieșite la o pizza, mai exact la ceva ce seamănă cu o pizza. De la o masă din apropierea barului îl urmărește mereu ochiul vigilent, care poate număra sume mai de bani de la distanță, al patronului. Nu are nici o expresie pe față, pare un experiment genetic despre care nu știi dacă e reușit sau nu. Înăuntrul său, foarte probabil, stă chemuit sufletul acelui poștaș abuzat care intră cu mitraliera într-o școală sau într-o sală de cinema.