Sînt un mare fan al momentelor stînjenitoare. Nu în sensul că-mi plac, dar văd că am lipici la ele. De cîte ori nu m-am trezit la o petrecere prefăcîndu-mă că am ceva de făcut pe telefon doar ca să nu par ridicol de plictisit? Sînt chiar unele astfel de clipe care vin în flux cotidian. Şi totuşi, n-am învăţat încă să mă descurc cu ele. Iată cum mă simt eu uşor jenat zi de zi.
1) Vag cunoscutul din transportul public – Cînd te întorci seara de la muncă cu metroul/autobuzul, nu-i niciodată o plăcere. De obicei, se întîmplă să fie chiar ora de vîrf şi n-ai cum să te bucuri într-un autobuz plin ochi cu oameni obosiţi şi ursuzi. Dar apoi devine mai rău. În capătul celălalt al maşinii îl vezi pe ăla. Ăla pe care l-ai cunoscut printr-un prieten de-al tău şi aţi avut o dată, la o petrecere, o discuţie interesantă despre tigăi. Omul simte nevoia să deranjeze un autobuz întreg ca să vorbească cu tine, deci ce poţi să faci e să pari şi tu interesat, chit că nici nu mai ştii cum îl cheamă. După cinci minute infinite de discuţii mărunte, trebuie să te prefaci că n-ai mai păstrat legătura cu dînsul pentru că i-ai pierdut numărul, nu pentru că are personalitatea magnetică a unui ficus. Aşa că îi ceri numărul şi îl notezi. Cu ocazia asta afli şi cum îl cheamă.
2) Politeţurile mărunte – Nimănui nu-i place un bulangiu care îţi închide uşa de la lift tocmai cînd ajungi tu acolo. E aproape personală chestia asta. Îi reţii faţa imediat, chiar dacă i-o vezi pentru o secundă şi după aia dispare. Pe de altă parte, eu am o problemă şi cu oamenii excesiv de politicoşi în situaţii de genul ăsta. Oamenii ăia care simt nevoia să-ţi ţină uşa deschisă deşi tu eşti la 20 de metri în spate, obligîndu-te aproape să alergi, ca să nu te simţi prost că-l ţii cu uşa deschisă. Sau oamenii care ţin să te lase primii într-o încăpere, chit că ar fi mult mai la îndemînă să intre ei primii. Stai, coae, nu trebuie să ne domnim aici. Hai să fim eficienţi!
3) Liniştile stînjenitoare – Fie că-i în lift, la pisoar, la tonomatul de cafea, liniştea stînjenitoare e întotdeauna la fel de dureroasă. Şi poate n-ar fi aşa de jenant momentul dacă n-ar exista acele persoane care insistă cu contactul vizual. Pentru că se uită la tine şi ţie nu-ţi trece nimic altceva prin minte decît să-ţi ridici sprîncenele a salut. Ar trebui să existe un fel de regulă de bun-simţ: dacă eşti într-o pauză stînjenitoare, îndur-o pînă la capăt şi nu face lucrurile şi mai grave privind oamenii în ochi.
Publicat în Cațavencii, nr. 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012