Pe 2 martie, Cătălin Tolontan scrie despre Spotlight, filmul care tocmai câștigase Oscarul, abordându-l din perspectiva ziaristului care a prins tipografiile post-decembriste pe plumb din subsolul Casei Scânteii, dar știe că va fi obligat să-și continue rezistența în munții golași ai Internetului. Întrebarea pe care și-o pune Tolo, apărat acum de un sistem de moderare a comentariilor ceva mai performant decât avea Gazeta Sporturilor în urmă cu opt-nouă ani, este dacă jurnaliștii de la Boston Globe de la începutul mileniului nostru ar mai fi avut putere să lupte astăzi. Nu cu Biserica Catolică și prelații ei, acuzați de scandaloase abuzuri asupra copiilor, ci cu inchzitorii net-ului, oamenii lipsiți de dubii, stăpânii certitudinilor, care cred fără a cerceta și dau sentințe în lipsa unei minime și elementare judecăți.
“Dacă povestea s-ar petrece astăzi, în 2016,
când forumurile și comentariile pun o presiune enormă pe ziariștii din întreaga lume, nu ar fi mult mai greu de trecut prin apa întunecată a reproșurilor ca să ajungi la adevăr?!”, se întreabă Tolo și nu-și răspunde, căci răspunsul este dat de cei 36 de comentatori din subsolul articolului, care, orice ar spune, au de rezolvat eternele lor probleme legate de Steaua, Dinamo, ceva politicieni, Tolo însuși, familia lui și, în general, cam toate dilemele nerezolvate ale lumii, cărora le găsesc ei soluție în 3-400 de caractere.
Finalul ușor optimist, care vorbește despre ziaristul ideal al tuturor timpurilor, ce-și face meseria și scrie adevărul, indiferent cui îi place sau nu, e doar iluzia libertății de expresie pe care ne-ar fi plăcut să o mai avem, încă. Dar, deși o vedem, ea nu prea mai e.
Iar lucrul ăsta, cenzura violentă a majorității ignare, e din ce în ce mai vizibil pe fiecare pagină de Internet pe care o deschizi. Un bun prieten, ziarist care împarte cu presa liberă românească o mare parte din cei 26 de ani prin care aceasta a trecut după 1990, a început de câteva săptămâni să-mi spună că nu mai rezistă. Celebritatea vine cu un preț, iar dacă îți faci meseria onest, prețul acesta e din ce în ce mai greu de plătit. Orice ai spune, oricâte demonstrații ai face și oricâte dovezi ai aduce, te lovești de un public printre ale cărui preocupări de bază nu se numără, în nici un caz, documentarea serioasă a unui caz. E genul acela de public a cărui existență o bănuiam și înainte, dar îl credeam, totuși, restrâns și inofensiv. Acest public, indiferent că stă în fața televizorului sau a ecranului de computer, este imun la argumente, insensibil în fața sentimentelor, de nezdruncinat în convingerile lui, pe care și le formează rapid, fără a merge mai departe, uneori, de o primă frază, de o primă imagine.
Iar publicul acesta, ne place sau nu, a căpătat voce.
Și încă ce voce: “Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor!”. Asta o spunea Umberto Eco, iar citarea unei ziceri atât de radicale nu mai poate să abată asupra italianului furia imbecililor de pe net, căci comentariile trimise spre proaspătul mormânt al acestuia sunt destinate spam-ului etern.
Și tot Eco mai spunea că Internetul “l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Din această poziție, idiotul satului a devenit atotputernic și intangibil. În fața lui, bunul-simț și logica nu trec sticla. El știe, pur și simplu știe, și nu se teme să bată cu pumnul digital în masă, zguduind convingerile oricărui om care, oricât de pe picioarele lui ar fi, poate fi prins și într-un moment de slăbiciune. Dacă lângă un prost al satului vine un alt prost al satului, dacă lângă primii doi, văzând lumină și auzind zgomot, mai vine o legiune de proști ai satului, e greu să le reziști. Iar România zilelor noastre ne dovedește, deja, că e din ce în ce mai greu de luptat cu proștii satului, atunci când se organizează.
Ziarele, speriate de reacțiile furibunde ale legiunilor de inchizitori digitali,
au dat deja înapoi în cel mai mare scandal al începutului de an. De frică, pentru a nu-și pierde cititorii și pentru a nu-și umple site-urile cu ura revărsată din mii de conturi de Facebook, ziariștii au renunțat să mai urmărească epopeea E. coli în Argeș. Pur și simplu, subiectul s-a închis în momentul în care patronul fabricii de lactate a plâns și a câștigat inimile imbecililor care, din păcate, au început să facă rău comunității. Toți aceia care, intimidând ziariști și autorități prin reacțiile lor zgomotoase, au făcut tot posibilul să mențină pe piață produse care plecau din mâinile unei jumătăți de fabrici purtătoare a bacteriei ucigașe au pe conștiință îmbolnăvirea a cel puțin unui copil, cel din Italia. Dar poate că într-o lume în care viața se petrece în fața ecranului, ființele din carne, oase și sânge devin mai puțin importante decât identitățile deseori false din mediul virtual.
Și cazuri mai sunt. Pur și simplu, comentariile aruncate de simpli credincioși sau de postaci plătiți au puterea să dicteze linia editorială a unei publicații mai slabe de înger. În numele traficului, subiectele incomode și care generează controverse greu de moderat sunt agățate în cuierul priorităților amânate sine die. De aia nu se mai dezbate serios nicăieri subiectul câinilor vagabonzi, pentru că de fiecare dată când încerci să ridici problema te trezești îngropat de invectivele și urletele inumane ale iubitorilor de câini crescuți de alții, eventual cu carnea smulsă din propriile pulpe.
Atunci când o publicație sau un ziarist încearcă să pună în balanță
toate punctele de vedere ce pot însoți un subiect, dezbaterea se transformă, în foarte scurt timp, în câmp de bătaie între intoleranții tuturor taberelor. Câștigă, de obicei, tabăra care reușește să-și mobilizeze cei mai mulți simpatizanți sau cea ai cărei simpatizanți rezistă mai multă vreme în schimbul de injurii. Dacă nici asta nu merge, cei mai vocali susținători ai unei teze au și varianta de a ieși în stradă, urlând că presa e plină de minciună. Publicând această opinie, presa exact asta face: minte mai departe, tăindu-și craca de sub credibilitate.
George W. Bush, enervat de opoziția străzii antirăzboinice, a declarat țâfnos că “o țară nu se conduce prin focus-grupuri!”. Dar asta se întâmpla în urmă cu aproape zece ani. Azi, acest lucru nu mai e valabil. Un simplu sondaj irelevant făcut pe net e suficient pentru a închide un ziar, a desființa o televiziune, a justifica mazilirea unui ministru și, de ce nu, pentru a schimba cursul istoriei într-o țară. Trăim vremuri cu adevărat interesante, în care prostul site-ului face legea.