Primele minute din The Ballad of Buster Scruggs sunt poate cele mai reușite desene animate cu oameni în carne și oase. Am văzut episoade din Bugs Bunny cu mai puțină imaginație. Tot ce lipsea din acest segment al filmului era o nicovală care cade din senin și un personaj care depășește marginea prăpastiei, se uită în jos, vede că nu stă pe nimic și apoi lasă gravitația să-și facă efectul asupra lui.
Noul film al fraților Coen este o colecție de șase viniete plasate în Vestul Sălbatic. Unii ar spune că-i o combinație de western și comedie neagră. O descriere la fel de precisă e că frații Coen semnează, ca de obicei, o meditație filosofică despre viață și moarte, plasată într-un spațiu care scoate în evidență foarte bine banalitatea și absurdul morții: frontiera pe cale de a fi civilizată a Americii. Dacă vrei să spui ceva cu sens despre moarte și fragilitatea vieții, povestea ideală nu e a unui intelectual care se gândește la finitudinea existenței lui. Ar crea o imagine falsă a problemei. Mult mai potrivită e o poveste despre personaje care mor banal și stupid, în timp ce lumea merge mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și ele n-ar fi existat niciodată. Iar în western-uri asta se întâmplă mereu. În cultura pop, Vestul Sălbatic e locul ăla unde moartea violentă e o chestie la ordinea zilei, după cum a arătat și Seth MacFarlane cu insolenta lui comedie A Million Ways to Die in the West. În western-uri, personajele încep să se-mpuște și să se omoare între ele la fel de ușor ca niște user-i de Facebook care intră în polemici aprinse din orice. În condițiile astea, ce poate fi mai potrivit pentru o meditație despre moarte decât o lume în care poți să mori împușcat în drum spre veceu? Poate că o explorare la fel de bună a problemei ar fi un film de acțiune în care personajul central e un antagonist mărunt care e omorât de erou în primele minute, pentru ca apoi acțiunea să se mute pe toată drama din familia lui la aflarea veștii și pe flashback-uri din tinerețe, în care vedem ce fel de om era și ce-și dorea el de la viață. Dar să nu divagăm.
The Ballad of Buster Scruggs e alcătuit din șase viniete care au ca temă comună moartea. Ca gen, avem aici un western cu multe straturi de ironie și care folosește în mod conștient o mulțime de tropi specifici: duelurile dintre pistolari, saloon-urile unde izbucnește o bătaie din orice, jaful de la bancă, convoiul de căruțe cu coloniști, atacurile din senin ale indienilor, potera care-i judecă și-i execută pe loc pe răufăcători etc. În fiecare poveste se moare masiv, excepție făcând ultima vinietă, unde e foarte posibil ca majoritatea personajelor să fie deja moarte.
Ce te uimește pe la jumătatea filmului e că nici măcar nu se moare într-un singur fel. După primele trei viniete, ai deja împușcare, spânzurătoare și înec, ceea ce arată că frații Coen nu s-au limitat la violența unor dueluri de pistolari, ci au încercat să facă o frescă mai amplă a mortalității în Vestul Sălbatic. Unele povești sunt vesele (The Ballad of Buster Scruggs), iar altele deprimante (Meal Ticket), palpitante (The Girl Who Got Ratt
led) sau pur și simplu scurte și nememorabile (Near Algodones). Ce au în comun e amprenta comic-absurdă a fraților Coen, care-s în stare să creeze un dialog interesant chiar și dintr-o discuție despre vreme.
The Ballad of Buster Scruggs (2018). Regia: Joel și Ethan Cohen. Cu: Liam Neeson, James Franco.
