Acum este banal să afli exact unde te găseşti pe glob, graţie sateliţilor GPS care-ţi spun mintenaş latitudinea, longitudinea şi alte chestii care se termină în „-dine“. Dar pe la începutul secolului al XVIII-lea lucrurile erau niţel mai complicate. Mai precis, erau suficient de complicate încît o întreagă flotă britanică să se scufunde în largul insulelor siciliene pur şi simplu pentru că navigatorii n-au ştiut cum să calculeze poziţia exactă a navelor.
Imaginaţi-vă Pămîntul ca pe un măr, cu Polul Nord la codiţă şi Polul Sud în partea opusă a cotorului, la chestia aia pe care toţi o aruncă, chiar şi cînd mănîncă sîmburii. Dacă tăiaţi mărul pe la mijloc, între codiţă şi partea ailaltă, se cheamă că aţi tăiat Terra pe la Ecuator. Feliile paralele cu Ecuatorul reprezintă inelele de latitudine. În schimb, dacă tăiem mărul în două vertical, de-a lungul cotorului, am secţionat Pămîntul pe longitudine, pe un meridian nord-sud. Marinarii de acum trei sute de ani puteau tăia relativ uşor mărul „pe orizontală“, adică reuşeau să calculeze latitudinea cu ajutorul cunoştinţelor vremii. Problema serioasă era la calculul longitudinii, drept care aplicau o soluţie sigură, dar mare mîncătoare de timp: coborau pînă la latitudinea dorită, după care o luau drept spre est sau vest (unde aveau ei treabă) pînă ajungeau la destinaţie. Chestia asta funcţiona pentru a ajunge undeva, dar eşua spectaculos cînd era vorba să „ghicească“ pe unde se aflau.
După ce vasele britanice s-au scufundat în jurul Siciliei, regele Angliei a înfiinţat un Consiliu al Longitudinii şi chiar a instituit un premiu considerabil (echivalentul de azi al unor milioane bune de lire) pentru rezolvarea problemei. Soluţiile n-au întîrziat să apară, sub forma observaţiilor astronomice precise, însă toate aveau nevoie de un meridian de referinţă, de la care să se măsoare longitudinea (cu latitudinea fusese mai simplu, Ecuatorul era un reper natural). Drept care a fost ales meridianul care trecea prin proaspăt înfiinţatul Observator Astronomic Regal din Greenwich, devenit astfel „meridianul zero“.
Dar problemele nu s-au încheiat aici: dacă de pe uscat devenise relativ uşor să determini longitudinea locului uitîndu-te atent la stele şi la Lună, pe mare era mult mai dificil, şi în plus ar fi presupus un antrenament complicat pentru navigatori.
Soluţia salvatoare s-a dovedit mult mai aproape de noi decît astrele: dacă ştiai cît e ora în Londra şi puteai afla (uşor) cînd era prînzul pe unde te găseai, se putea calcula imediat longitudinea locului. Tot ce-ţi mai trebuia, aşadar, era să ai cu tine un ceas foarte precis fixat pe ora Londrei.
Ironic e faptul că cel care a tranşat definitiv problema, ceasornicarul John Harrison, creatorul cronometrului marin, n-a luat niciodată premiul cel mare, cu toate intervenţiile regale asupra acestei chestiuni. Un caz foarte concret în care celebra vorbă „Time is money“ n-a funcţionat.
Mai multe trăznăi cu ştiinţa pe www.sciencefriction.ro