„CAMARILĂ, camarile, s.f. Grup de favoriți ai unui suveran, care influențează politica statului în interes personal. – Din fr. camarilla.“
De ce Dumnezeu (nimic fără Dânsul) vorbim, însă, despre camarilă/e? Este România regat, mai nou? Are România rege, împărat, faraon, taraboste? Sau vrem să introducem abrupt un nou atac la Custodele Coroanei, Majestatea Sa Margareta?
Ei bine, nu, nu avem nimic a-i reproșa fiicei Regelui Mihai I, nici prințului consort.
Așa că, vrând-nevrând, ne îndreptăm spre prima pistă. Are România rege? Are mai mulți: regele Cioabă Dorin, al romilor din România, regele Cioabă Daniel, internațional al romilor, regele Salam al manelelor, regele Hagi al fotbalului, regele Ursus al berii, regina Anastasia a sprâncenelor și mulți și multe alții și altele. Dar rege propriu-zis, cu schiptru și tiară, din câte știm noi, nu avem. Nici împărat.
Dar faraon megaloman aproape sigur avem.
Încă din timpul vieții
actuale și trecătoare, în care s-a întrupat de aproape zece ani ca președinte-domnitor, Faraonul grijuliu și-a pus sclavii să-i construiască piramida. Să i-o renoveze, de fapt. Așa zice Recorder într-o investigație publicată luni, 26 februarie 2024: că Faraonul (ei îi spun Împăratul) și-a pus sclavii de la RAAPPS să renoveze fostul sediu în care Crin Antonescu l-a băgat, de mânuță, în politica mare. Să-l renoveze exemplar, să bage în el șapte milioane de euro și să-l transforme în mega-dressing cu două dormitoare, două livinguri, bibliotecă, mai multe băi, două săli de fitness, bucătărie și (ce inutilitate în acest caz!) cabinet de lucru. De ce-i trebuie Faraonului așa piramidă în București, când îl mai așteaptă vreo șase acasă? Pentru că se poate, pentru că există niște proști care o vor plăti, pentru că, de fapt, toată țara trebuie să se miște ca un singur om, sincronizată perfect cu dorințele aberante ale marelui personaj galactic ce ne face onoarea de a-și bate joc de noi din 2014 încoace.
Dacă n-ar fi fost președinte
al României, Klaus Iohannis ar fi fost ca apa sfințită: n-ar fi făcut nici bine, dar n-ar fi făcut neapărat rău.
Ca președinte, însă, Klaus Iohannis este reprezentarea perfectă a inutilității și a timpului pierdut. La început, în primul său mandat, România a început să stagneze. Dar n-a stagnat, n-a pierdut prea mult timp și a început să regreseze. Așadar, Klaus Iohannis n-a făcut bine, ca și apa sfințită, pentru că n-a făcut nimic. În schimb, spre deosebire de apa sfințită, a făcut mult rău. Pentru că n-a făcut nimic.
Rareori s-a mai văzut într-o asemenea funcție o ființă atât de leneșă, arogantă, plină de sine, care consideră că i se cuvine totul deși nu are nici merite, nici calități și nici realizări deosebite. Este liderul perfect al mediocrației spre care se îndreaptă societatea românească. Cu cât ești mai nulitate și mai loază, dar arborezi o morgă fără limite, cu atât vei fi mai apreciat, mai votat, mai susținut până în pânzele albe.
Ăsta ne este președintele, acesta este Faraonul căruia atât de mulți par a-i fi găsit originile divine. Este atât de convins că El e nimic mai puțin decât darul făcut de zei României, încât nici nu concepe să ne lase în durerea noastră din decembrie încolo, când îi expiră al doilea și ultimul mandat prezidențial legal.
2024 este anul în care România
va fi dată complet peste cap doar pentru a i se face poftele și i se aranja ploile meschine lui Klaus Iohannis. De dragul acestui închipuit țanțoș e contorsionată democrația, sunt strâmbate cu forța mandatele aleșilor locali, e dat peste cap un întreg calendar electoral. Aparent ar fi vorba despre economii bugetare și grijă pentru liniștea alegătorilor, de lupta dreaptă pentru oprirea ascensiunii extremismului. Dar economiile nu există, alegătorii vor trăi, oricum, întregul an în zgomotul bormașinilor electorale, iar extremismul, dacă nu există decât în discursurile Puterii și nu poate fi dovedit în instanță, nu va putea fi oprit, legal, oricâte tumbe ar face generalul Ciucă sau Marcel Ciolacu.
Dar nu este prima dată când România este luată la mișto grav din cauza lui Klaus Iohannis.
În 2021, lui Klaus Iohannis nu i-a mai plăcut deloc de Ludovic Orban. Adevărul e că nu i-a plăcut niciodată, dar l-a înghițit anevoie în 2017, momentul în care PNL a manifestat pentru ultima oară coaie. Atunci, deși Faraonul de la Cotroceni nu-l înghițea, Ludovic Orban a obținut votul colegilor din PNL și a devenit președintele partidului. Ar fi devenit, poate, mai devreme, în decembrie 2014, dar atunci, proaspăt ales președinte, umblând pe caii cei mari ai popularității victorioase, Iohannis a bătut cu pumnul în masă și a impus-o pe Alina Gorghiu drept urmașa sa de drept.
Singura realizare a Alinei Gorghiu, în afară de aceea că partidul condus de ea a pierdut cu zgomot alegerile parlamentare, a fost că l-a adus în politică, în PNL și în Senatul României pe homeless-ul sistemului bancar, Florin Cîțu.
Tocmai de acest ipochimen, egal cu el într-ale nulității și concurent serios la capitolul tupeu nemăsurat, s-a îndrăgostit în 2021 Klaus Iohannis și a ținut morțiș să-i ofere PNL-ul. Pentru asta a fost blocată întreaga țară mai bine de o jumătate de an. Nimic n-a mișcat, nimic n-a mers cum trebuie pentru că premierul în exercițiu era mult prea prins cu campania electorală din propriul partid. Un circ de-un prost gust total, finalizat cu o alegere măsluită care a dăinuit doar șapte luni. Da, campania electorală pentru alegerile interne din PNL a durat mai mult decât perioada în care a stat Cîțu în funcția de președinte al partidului.
Acum, schema este
îngrozitor de asemănătoare. Klaus Iohannis nu vrea să iasă din viața publică, nu vrea să-și molfăie liniștit pensia de fost șef de stat și chiriile caselor de la Sibiu. Nu-l atrag funcțiile disponibile pe la noi. În definitiv, ce ar putea ajunge? Șef de inspectorat școlar a mai fost, ministru al Educației nu prea poate, după eșecul „României educate“, ca premier ar trebui să muncească…
Așa că îi trebuie o funcție bine plătită, cu cheltuielile de protocol acoperite, și care să nu-l ostenească prea mult. Ceva prin UE sau pe la NATO. Dar pentru asta are nevoie de susținerea Guvernului României. Guvern care este condus de Marcel Ciolacu. Guvern care-l va susține, desigur, dar nu și dacă Marcel Ciolacu nu primește ceea ce-și dorește.
Ce trebuie să dea Iohannis la schimb cu susținerea pentru funcții înalte internațioanle? Păi, nimic din ce-i aparține: Președinția României. Dacă ar fi putut s-o transmită ereditar către una dintre casele sale, atunci ar fi fost o problemă. Dar încă nu se poate, așa că va face totul pentru a i-o pune pe tavă lui Marcel Ciolacu.
Pentru asta, Klaus Iohannis sacrifică tot. Îl sacrifică pe Ciucă, soldățelul docil care a visat până pe 21 februarie inclusiv că va fi el candidatul unic la prezidențiale. Ghinion. Sacrifică democrația și așa firavă a unei țări post-comuniste, amestecând europarlamentarele cu localele, merele cu perele și țuica cu vinul, spre marea mahmurire a alegătorilor. Nu-și sacrifică partidul, totuși, căci Iohannis a fost membru al PNL doar un an și nouă luni. Insuficient pentru ca între ei să apară vreo legătură cât de cât serioasă.
Ca niciodată până acum în ultimii 34 de ani, România a ajuns victima poftelor mărunte ale unei nulități colosale. O victimă tristă, într-o situație complet lipsită de orice urmă de umor.