Ușile dulapului scîrțîie amenințător, scaunele zboară de nebune prin casă, spiritele malefice intră adînc în păpuși, în pereți și, evident, în oamenii nevinovați. Sîntem informați că, în ciuda elementelor fantastice vecine cu balamucul, pelicula se bazează pe o bizară serie de evenimente reale, petrecute în America anilor ‘70 (o casă bîntuită, o familie terorizată, niște depanatori paranormali etc.). N-am reușit încă să delimitez cu strictețe adevărul de marketing și, date fiind antecedentele lui The Blair Witch Project, nici nu-mi propun s-o fac prea curînd.
Cert e că acest horror oldschool, fără pretenții de originalitate sau intenții revoluționare, dar precis și eficient ca un ceas elvețian, se bazează pe niște filme reale. De la The Hounting, The Exorcist și Poltergeist la Paranormal Activity și chiar Insidious – al patrulea lungmetraj al lui James Wan, care a făcut tranziția de la festivalul de porn-torture din Saw (2004) la concertul de efecte sonore din acest neașteptat de subtil The Conjuring (2013)*. În fine, tînărul regizor (36 de ani) australian de origine malaeziană pare să fi identificat combinația cîștigătoare: o temă de seria B, o distribuție de Liga 1 (Vera Farmiga, Lili Taylor, Patrick Wilson, plus actorii-copii, care sînt absolut impecabili) și o imagine de colecție, care amintește pe alocuri de fabuloasele isprăvi ale lui John Alcott din The Shining.
Ce se-ntîmplă? Doi analiști paranormali cu vocație de ghost busters, Ed (Wilson) și Lorraine (Farmiga), sînt solicitați de Carolyn Perron (Taylor) să investigheze o casă în care noaptea se petrec niște chestii bizare. După ce-și instalează conștiincios un delicios instrumentar de specialitate (aparate de fotografiat care ar face azi deliciul oricărui hipster din Dianei 4 și care se declanșează la apariția efemeră a fantomelor, magnetofoane menite să înregistreze vocile de dincoace și de dincolo etc.), specialiștii realizează, evident, că nu au de-a face cu un demon obișnuit. Și asta pentru că, de data asta, nici James Wan nu livrează un horror american ordinar. Ci doar unul neoriginal.
Important este că atunci cînd fanii naturalismului american așteaptă o explozie de violență explicită, filmul livrează, economicos și ultra-eficient, în dulcea tradiție a minimalismului horror japonez, o colecție impresionantă de efecte sonore sau vizuale. În acest sens, Wan ne demonstrează că o simplă bătaie din palme se poate dovedi mai terifiantă decît toate capcanele mortale ale lui Jigsaw, iar niște banale flash-uri de blitz pot induce o stare de disconfort mai pronunțată decît orice pictorial de paparazzi cu Cătălin Botezatu. În plus, filmul dă dovadă de un remarcabil bun-simț logic și narativ, iar atunci cînd începi să te întrebi de ce locatarii nu pleacă dracului din casa bîntuită, punînd capăt coșmarului, scenariștii Chad și Carey Hayes ne explică, destul de convingător și coerent, de ce nu o fac. Știu: e de necrezut pentru un horror american contemporan. Dar, iată, sub semnul crucii se mai întîmplă și minuni, nu numai exorcisme. Iar în ciuda tuturor locurilor și fantomelor comune prin care se remarcă, over all, The Conjuring, înclin să închei într-o notă pozitivă: e arșiță mare în cinematografe, iar un horror bine făcut, care seamănă binișor cu altele, e preferabil oricărui aer condiționat din preajma unei comedii romantice originale.
* Trăind printre demoni (SUA, 2013). Regia: James Wan. Cu: Vera Farmiga, Patrick Wilson, Lili Taylor.
