În anii ’80, tîrziu, hălăduiam cu jalea-n suflet. Cenaclul de Luni murise și nimeni și nimic nu i-ar fi putut lua locul. Așa am ajuns pe la cenaclul Casei de Cultură a sectorului 2, unde l-am cunoscut pe poetul contabil și pianist Varujan Vosganian. Mergeam la ștrandul Tei, unde George Țâra pusese de o șezătoare intelectualistă, „Pupăza din Tei“, pe unde se strîngea toată protipendada culturală bucureșteană.
Acolo mi-am făcut debutul în actorie, jucînd un funcționar complexat din Sufleorul fricii, de Matei Vișniec. Dl Mihai Șora și Ioana Crăciunescu mi-au dat replica în acea lectură publică. Iar pe Schitu Măgureanu mă duceam să trag cu urechea la cenaclul „Universitas“. Pe-acolo mișunau lupii și lupițele tinere, care avea să devină, sub bagheta lui Mircea Martin, generația ’90. Într-o seară, s-a stins lumina. Eram căliți, iar ședința a continuat serioasă și cu chicoteli pînă hăt, tîrziu (cam 10 noaptea!).
Acolo l-am întîlnit pe Cristian Popescu, poet. Citea din Familia Popescu. A fost un triumf. O revelație. I-am furat dactilogramele și am plecat, împreună cu amicul Călin Angelescu, spre casă. Citeam și ne minunam. Pe drum, am poposit la soții Prelipceanu, Nae și Denisa. Casa era îngustă și plină de oaspeți. Am cerut să se facă liniște și am citit. Au izbucnit urale. Și azi, Nae își amintește versurile spuse în seara aceea. Dar Cristi s-a dus, între timp, Călin nu mai e, nici el, să-mi confirme spusele. Versurile sunau cam așa: „Tu ai fost colonel. […] În nopțile de vară, / când cerul e senin, iau poziția de drepți“. Cine nu l-a citit pe Cristi Popescu nu știe ce a pierdut.